Cum se formeaza simptomul?

Am putea folosi o povestioara pentru a vedea cum dorinta se va realiza in cele din urma, prin simptom si ca simptom. Mica poveste ar putea fi aceasta:

O persoana are o dorinta blocata. Prin urmare, persoana se simte dezamagita pentru ca nu a obtinut ceea ce a vrut. Furia este indreptata mereu spre o persoana – cineva anume – care a fost responsabila pentru blocarea dorintei. Mania indreptatita este intotdeauna produsa de sentimentele de neajutorare, neputinta sau dezamagire, in conditiile in care lipsa de control face ca furia sa fie, in cele mai multe cazuri, singurul mod de a-l recastiga. Dar la fel de frecvent, furia nu poate fi exprimata direct fata de acel cineva – persoana responsabila pentru acest sens, furia nu se poate instala decat intr-un loc in interior – in psihicul sau in inconstientul persoanei.

Iata acum un scurt dialog imaginar intre furie si dorinta blocata.

Furia ii spune dorintei:

–          Intru in preconstient, asa incat nici macar nu voi realiza ca sunt furioasa pe aceasta persoana, pe acest cineva care refuza sa-mi dea ceea ce vreau. Am motivele mele pentru care nu am fost in stare sa-l las sa afle ca sunt furioasa. Asa ca trebuie sa-mi ascund furia fata de acea persoana, acel cineva – si chiar sa nu recunosc nici fata de mine ca sunt furioasa.

Dorinta raspunde:

–          Si eu as vrea sa vin cu tine, pentru ca asa voi putea obtine ceea ce vreau.

Iar furia a spus:

–          Vino cu mine!

Si astfel, dorinta a sarit in spatele furiei si impreuna s-au cufundat, tot mai adanc in preconstient, si apoi in inconstient – direct in mijlocul aparatului psihic al perseanei.

Apoi, in sistemul inconstient, furia si dorinta alimenteaza furnalul inconstientului persoanei. Furia continua sa aprovizioneze furnalul, in vreme ce dorinta, care se afla deja in cuptor,este transformata in fumul care se ridica pe cosul furnalului.

Baza acestui cos e situata in furnalul partii inconstiente celei mai adanci a mintii/aparatului psihic. Pe masura ce fumul (dorinta transformata) se ridica pe cosul psihicului, el trece la nivelul subconstient al mintii, apoi atinge pragul constiintei si, in final, iese pe cos in viata  pe deplin constienta a persoanei. Dar acum, dorinta exista ca fum sub forma unui simptom, si nu in forma dorintei initiale care plecase la drum cu furia.

In plus, cat timp furia fata de cineva ramane in afara pragului constiintei persoanei – adica , in inconstient – simptomul ramane si el ca simptom. Ca sa ne intoarcem la mica noastra poveste, vom spune ca, atata vrema cat furia alimenteaza furnalul – adica, ramane inconstienta – dorinta va ramane sub forma unui simptom – chiar pentru totdeauna.

Numai cand furia fata de cineva anume devine constienta, simptomul poate disparea. Cu alte cuvinte, atunci cand furia fata de un cineva anume iese din inconstient si atinge pragul constiintei, persoana devenind constienta de furia ei si identificand pe acel cineva caruia ii este adresata aceasta furie, numai atunci va disparea fumul. Disparitia furiei din inconstient inseamna disparitia simptomului.

Persoana care isi constientizeaza furia, dar refuza sa se confrunte cu acel cineva nu va avea un simptom. Totusi, daca simptomul mai lasa unele urme, ele nu vor fi importante, disparand dupa o scurta perioada de timp.

Extras din “4 pasi catre linistirea sufletului”,
Henry Kellerman, Editura Trei, 2008

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, tulburari

Una spunem, alta transmitem

… extras din The master, o nuvela a lui Colm Toibin:

Ea stia ca fiecare din jurul lor dorea sa auda ce spune si, in consecinta, alterna o voce ridicata cu una in soapta. Pe unii ii saluta doar printr-o inclinare a capului, cu altii vorbea putin, dar nu se oprea la nimeni. Inainta insa prin multime spre spatiul lor, aratand clar, prin modul ei de a privi, ca nimanui nu-i este permis sa li se alature. (2004, p. 232)

Ceea ce Toibin reuseste sa arate in descrierea verbala a actiunilor si exprimarilor acestei femei este cum se pozitioneaza ea in relatie cu altii. Este o demonstratie clara a procesului relational implicit, atat in actiunile ei cat si in modul in care aceste actiuni erau “interpretate” de catre ceilalti. Ea nu trebuia sa le spuna celorlalti nimic, nimic in cuvinte, despre faptul ca ei nu aveau voie sa i se alature. Ea spunea asta prin intreaga plaja de posibilitati de exprimare disponibile unei fiinte (umane) care avea un corp. Merita sa mentionam ca, intr-o situatie terapeutica, astfel de “actiuni” vor determina analistul sa interpreteze conflictele, apararile si dorintele pacientei.

Acest tip de semnificatii interpersonale se afla in interactiuni inca de la inceputul vietii. De exemplu, intr-o inregistare video facuta acasa la o tanara mama depresiva in interactiune cu copilului ei de 18 luni, mama sta pe canapea, iar fiul ei se afla putin mai departe, band din sticla lui. Ea sta crispata, in coltul indepartat al canapelei, priveste in gol, fumand o tigara cu o mana si tinand cealalta mana de-a lungul spatarului canapelei, in directia fiului sau. El termina sticla, se ridica in picioare pe canapea si incepe sa sara pe aceasta timp de un minut sau doua. Apoi se opreste si se lasa sa cada peste genunchii mamei. In acel moment, fara sa-si schimbe pozitia si sa-si miste bratele, ea isi intoarce capul spre el si ii spune rastit “Ti-am spus sa nu mai sari pe canapea”.

Dat fiind momentul in care apare atacul, neplacerea ei nu are de-a face cu statul sau cu saritul copilului pe canapea, ci cu faptul ca acesta a produs un contact fizic, de joc, cu ea. In alte secvente ale aceleasi inregistrari, il vedem pe copil mergand spre ea, indreptand mainile spre genunchii ei si apoi retragandu-le chiar inainte de a o atinge. Este evident ca aversiunea mamei fata de atingerile afectuoase l-a determinat pe copil sa-si inhibe actiunile de cautare a contactului fizic cu ea. Fiind repetat in timp, acest pattern ajunge sa constituie o parte din cunoasterea relationala implicita a copilului si este de presupus ca va defini si interactiunile lui de mai tarziu cu ceilalti.

Se pot observa clar la mama afectele intense care-i insotesc incercarile de a bloca unele forme de dialog cu fiul sau (cele care implica caldura afectiva, acceptarea comunicarii, etc), reactii pe care acesta le va incorpora ulterior ca parte a propriilor lui incercari de a-si bloca acele forme similare ale discursului interior. Acest fapt este destul de diferit de ideea enuntata de Fonagy, conform careia copilul unei mame borderline isi inhiba in mod activ abilitatea de a reflecta asupra afectului parintelui din cauza “continutului” incomod al reprezentarii urii parintelui (Bateman si Fonagy, 2004). Din perspectiva noastra, ura parintelui este exprimata prin procesele particulare din cadrul schimbului copil-parinte, cum ar fi indepartarea de copilul care-i cere afectiune sau blocarea tentativelor acestuia de a avea astfel de initiative. Aceste actiuni ale mamei sunt implicite si devin internalizate de catre copil in forma de proces (si nu de continut), in calitate de “ura pentru ofertele de atasament”, ceea ce reprezinta o rezistenta profunda la cautarea ajutorului in afara.

Extras din „The foundational level of psychodynamic meaning:Implicit process in relation to confl ict,defense and the dynamic unconscious”

BOSTON CHANGE PROCESS STUDY GROUP (BCPSG), The International Journal of Psychoanalysis, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia

Yalom ne spune

Cei mai buni jucatori de tennis ai lumii se antreneaza cate cinci ore pe zi ca sa-si perfectioneze jocul. Maestrii zen aspira necontenit la calmul desavarsit al mintii, balerina cauta sa atinga echilibrul ideal, iar preotul isi cerceteaza fara incetare constiinta. Fiecare profesia are in ea o sfera a posibilului in interiorul careia cel care-o practica poate inceraca sa ajunga la perfectiune.

Pentru psihoterapeut, acest domeniu de posibilitate, acest inepuizabil curriculum de autoperfectionare din care nimeni nu iese vreodata absolvent, poarta, in limbajul professional, denumirea de contratransfer. In timp ce transferul se refera la sentimentele pe care pacientul i le atribuie (“transfera”) in mod eronat terapeutului, cand de fapt ele isi au originea in relatii anterioare ale pocentului cu alte persoane, contratransferul este exact fenomenul invers – si vizeaza sentimentele irationale similare pe care terapeutul le are fata de pacient. In unele cazuri, contratransferul este dramatic si face imposibila o terapie de profunzime: inchipuiti-va cum ar fi ca un evreu sa trateze un nazist sau o femeie care a fost agresata sexual sa trateze un violator. Intr-o forma mai atenuata, contratransferul se insinueaza totusi in orice cura de psihoterapie.

In ziua in care Betty a patruns in cabinetul meu, in clipa in care am vazut-o manevrandu-si cu dificultate trupul voluminos – o suta douasprezece kilograme la o inaltime de un metru cincizeci si sapte – spre gratiosul meu scaun din piele si crom, am stiut ca ma asteapta o grea incercare in materie de contratransfer.

Dintotdeauna am avut repulsie fata de femeile grase. Mi se par dezgustatoare: mersul lor leganat si absurd de piezis, absenta oricarui contur in formele trupului – sanii, genunchii, fesele, umerii, barbia, barbia, obrajii, totul, tot ce-mi place mie sa vad la o femeie, devine de nerecunoscut sub o avalansa de carne! Si am oroare de hainele lor: rochiile lalai si atarnand ca un sac fara forma sau, si mai rau, elefantinii blugi scortosi cu cracii cat butoaiele! Cum au ingrazneala sa ne sileasca pe noi, ceilalti, sa dam ochii cu un asemenea trup?!

De unde-mi vin aceste sentimente deplorabile? Nu m-am gandit niciodata sa le investighez. Sunt atat de adanc inradacinate, incat niciodata nu le-am considerat o prejudecata. Dar de mi s-ar fi cerut o explicatie, banuiesc ca as fi putut arata cu degetul spre semintia de femei grase si autoritare care mi-au populat perioada de inceput a vietii, inclusiv – de fapt, in primul rand, jucand rolul principal – mama mea. Obezitatea, endemica la mine in familie, facea parte din ceea ce trebuia sa las eu in urma,atunci cand, ferm hotarat si ambitios, membru al primei generatii nascute pe pamant American, am decis sa-mi scutur pentru totdeauna de pe picioare tarana satucului evreiesc din inima Rusiei de unde ma trageam.

Extras din “Calaul dragostei”,
Irvin D. Yalom, Editura Trei, 2007

4 comentarii

Din categoria relatia

Psihoterapia: o lume a paradoxului

In inconstient nu exista nici negare, nici contraziciri si nu exista nici conceptul de timp (Freud, 1915).

Exista multe paradoxuri in psihoterapie. Voi mentiona doar cateva.

Pentru ficare persoana exista intotdeauna doua relatii – una externa si una interna. Realitatea externa este traita intermenii realitatii interne a individului, la randul ei modelata de experienta trecutului si de tendinta permanenta de a vedea prezentul in termenii acelui trecut. Prin urmare, terapeutii trebuie sa gaseasca moduri de a recunoaste ambele realitati, cat si interactiunea lor constanta.

Exista multe posibilitati de reamintire. In viata de zi cu zi, memoria e considerata ca un proces constient. Cand functioneaza memoria inconstienta, intalnim un alt tip de aducere-aminte in care amanuntele vii din trecut sunt retraite in prezent. Aceasta reptare a trecutului nu se reduce in nici un caz la timpuri bune reamintite, ca in cazul nostalgiei. Mai frecvent se retraieste in timpul analizei sau terapiei ceea ce in trecut a provocat teama. Se crede ca explicatia consta in incercarea inconstienta de a stapani acele anxietati de necontrolat in trecut.

Nimeni nu-si poate cunoaste inconstientul fara ajutor din partea altei persoane. Refularea postreaza o rezistenta fata de ceea ce a fost idepartat din constient si totusi, indicatii privind conflictul inconstient apar sub forme derivate pe care o alta persoana e in stare sa le recunoasca. Daca acestei comunicari inconstiente i se poate da o interpretare semnificativa si accesibila pentru pacient, ceea ce inainte fusese “abordat” doar ca o refulare incepe sa intre in constient devenind un subiect controlat constient si adaptat: “unde a fost inconstient, acolo va fi constient” (Freud, 1933, p. 80).

Terapeutii obisnuiesc sa se considere ca fiind acei care incearca sa inteleaga inconstientul pacientului. Ceea ce nu se ia in considerare, de obicei, este ca si pancientii citesc inconstientul terapeutului in mod constient sau inconstient. Terapeutii nu mai pot pretinde ca ar fi ecranul alb sau oglinda perfecta, asa cum sustinea la inceput Freud, deoarece, la randul lor, sunt tot oameni si nimeni nu poate fi perfect. Orice analist si orice terapeut comunica pacientului despre sine mult mai mult decat se crede in general. Este important sa se tina cont de acest fapt clinic.

Terapeutii incearca sa nu faca greseli sau sa nu fie surprinsi in comportament defensiv propriu. Totusi, in anumite cazuri, se poate intampla si asa. Deseori, pacientii folosesc in mod inconstient greselile acestea, aruncand o noua lumina asupra procesului terapeutic. Practica ulterioara cu pacientul are deseori de castigat in urma experientei terapeutului care e in stare sa invete de la pacient. In felul acesta, terapia este recuperata de pe acest fagas altfel serios subminat.

Extras din “Invatand de la pacient”,
Patrick Casement, Editura esf, 1996

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia

Un pic despre complexul castrarii

Complexul castrarii este o constelatie de convingeri si trairi afective din copilarie legate de începuturile constientizarii unei identitati sexuale fixe. Între ele se includ, pentru baiat, convingerea ca mama a avut candva penis, ca i a fost taiat de tata sau de un înlocuitor al tatalui si ca propriul sau organ sexual ar putea fi supus acestei sorti cumplite.

Trairile afective merg de la refuzul initial de a crede o idee atat de absurda la sfidare revoltata si pana la angoasa acuta si în final capitulare. La fel ca în cazul complexului Oedip, efectele angoasei de castrare se împletesc în tesatura vietii într o maniera unica pentru fiecare persoana si felul în care copilul se confrunta cu ideea castrarii are implicatii profunde pentru viitorul sau. Ea poate fi negata, deplasata, proiectata, sexualizata sau întoarsa asupra propriei persoane.

La fetita exista convingerea suplimentara ca a avut candva un penis care i a fost îndepartat brutal si pe nedrept. Repercusiunile acestei castrari imaginare pot fi simtamintele acute de pierdere sau o senzatie tulburatoare de vatamare a corpului. […]

Freud a scris despre castrare în istoria cazului „Micului Hans“ în 1909 si a folosit pentru prima oara termenul „complex de castrare“ în lucrarea „Despre teoriile sexuale infantile“ (1908). El a ajuns sa dea nastere acestui concept, cel mai controversat si mai greu de crezut dintre conceptele sale, bazandu se pe ceea ce a aflat de la copii.

În ultimul deceniu din viata lui Freud, angoasa de castrare a capatat tot mai multa importanta; ea a început sa înghita treptat celelalte angoase si „situatii de pericol“ ca separareapierderea iubirii si moartea, pe care el le postulase ca piatra unghiulara a psihanalizei în 1926 si care pareau, prin comparatie, de un maxim bun simt. La vremea ultimei sale scrieri majore, complexul castrarii aproape fuzionase cu complexul Oedip si avea importanta egala cu acesta.

„Sub influenta complexului castrarii, scrie Freud, baietelul traieste cea mai puternica trauma din frageda sa viata.“ El continua:

Rezultatele amenintarii cu castrarea sunt numeroase si incalculabile; ele afecteaza întregul ansamblu al relatiilor baiatului cu tatal si mama sa si, ulterior, cu barbatii si femeile în general.

Complexul Oedip era descris candva ca fiind reprezentat de „atitudinile afective“ ale copilului fata de parintii si fratii sai; acum, aceste relatii sunt la randul lor motivate si organizate de complexul castrarii. „Întreaga situatie poate fi privita, probabil, drept experienta centrala a anilor copilariei“, spune Freud.

Extras din “Castration”, Ivan Ward, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

4 comentarii

Din categoria psihicul, relatia, sexualitatea

Am trecut si eu prin complexul Oedip?

Sigmund Freud a elaborat ideea complexului Oedip pe la începutul secolului al XX‑lea. El s‑a inspirat din propria experienta clinica, din analiza personala si din ciclul de piese de teatru ale lui Sofocle, mai cu seama din Oedip Rege, în care Oedip îsi ucide tatal si se casatoreste cu mama sa, lucru cu consecinte dezastruoase – adica Oedip încalca tabuul incestului, declansand astfel tragedia.

În practica, complexul Oedip presupune ca între trei si sase ani, copiii traiesc sentimente intense de dragoste fata de unul din parinti si cauta sa‑l posede în exclusivitate, si în acelasi timp au simtaminte negative puternice fata de celalalt parinte.

Baietii îsi iubesc mama si îsi urasc tatal. Fetele fac si ele acelasi lucru, numai ca îsi îndreapta ura catre mama si încearca sa‑si posede tatal. La nivel inconstient, simtamintele au caracter sexual fata de parintele dorit si criminal fata de cel de acelasi sex. Daca totul merge bine în dezvoltarea psihica, copilul ajunge sa înteleaga ce beneficii îi aduce uniunea parintilor si învata sa contina sentimentele posesive si ostile.

Din rezolvarea complexului Oedip se naste constiinta sau „Supraeul“. Copiii învata sa nu actioneze sub imboldul impulsurilor violente si sa se supuna regulilor civilizatiei si conventiilor culturii si societatii, tabuul incestului fiind cel mai esential dintre ele. Simtamintele oedipiene intense reapar în adolescenta, cand tinerii sunt de obicei rebeli, fac experimente cu identitatea lor sexuala si le creeaza parintilor probleme, uneori chiar foarte serioase. Sa ne gandim la chinuitoarea lipsa de comunicare dintre James Dean si tatal lui în filmul Rebel fara cauza (1955) sau la esuarea fara speranta a comunicarii dintre tata si fiica, precum si dintre fiul vecinului si tatal acestuia, din filmul American Beauty (1999).

Oamenii care nu‑si rezolva cu succes complexul Oedip raman imaturi, incapabili de a merge mai departe, se simt în permanenta legati de unul sau de ambii parinti, îsi manifesta în comportament dificultatile psihologice în loc sa si le rezolve si/sau stagneaza în cariera si în viata relationala, îsi controleaza defectuos impulsurile, au probleme cu autoritatea si cad prada tuturor felurilor de neplaceri si buclucuri.

Sa ne gandim la viata descurajant de problematica a lui Brick Pollitt (interpretat de Paul Newman) în relatia cu sotia sa (Elizabeth Taylor) si cu batranul sau tata, „Big Daddy“ (Burl Ives), în ecranizarea piesei lui Tennessee Williams, „Pisica pe acoperisul fierbinte“ (1955), difuzata în 1958. Vicisitudinile unui complex oedipian nerezolvat se transmit adesea de la o generatie la alta.

Relatia proasta a individului cu unul sau cu ambii parinti face si mai dificil propriul rolul de parinte. Unii sustin si faptul ca vicisitudinile complexului Oedip afecteaza orientarea sexuala. Un atasament prea puternic fata de o mama dominatoare, asociat cu un tata prea slab sau absent, constituie un factor de însemnatate fundamentala în etiologia homosexualitatii masculine din Suddenly Last Summer (1958), alta piesa a lui Tennessee Williams. Exista persoane care contesta aprig aceasta conexiune.

Sunt probleme importante, pe care Freud le‑a prezentat în Disconfort în cultura (1930) si care furnizeaza fundamentele istorice si emotionale ale culturii, legii, civilizatiei si bunei cuviinte. Înca o data, care sunt elementele de baza? Mai întai, este triunghiul oedipian, în care un copil aflat între trei si sase ani doreste acces exclusiv – fizic, emotional si intelectual – la parintele de sex opus si trebuie sa accepte drepturile anterioare ale parintelui de acelasi sex.

Copilul se teme de razbunare si ajunge în scurt timp sa simta vinovatie pentru dorinta sa incestuoasa si impulsurile sale criminale. Vinovatia scoate la iveala prezenta Supraeului, pe care Freud îl descrie ca mostenire a complexului Oedip. Toata povestea se reia în adolescenta, raportata la sexualitate si autoritate, si poate sa reapara atunci cand moare unul din parinti.

Pacientii care nu au traversat cu succes aceste rituri de trecere au problemele oedipiene nerezolvate. Una dintre cele mai mari, care inhiba împlinirea si satisfactia, este teama de a‑si depasi parintele, care duce la teama de razbunare pentru asa‑numitul „triumf oedipian“. O alta este riscul de a crede ca poti fi adult fara a te maturiza afectiv, asteptand rezolvari magice sau de basm la problemele vietii.

Extras din “Oedipus Complex”, Robert M. Young, Icon Books

Traducere de Cristina Spataru

3 comentarii

Din categoria psihicul, relatia, sexualitatea

Cum sa transform transferul in folos terapeutic? (2)

Odata instituita bucla autoreflexiva si pacientul apt sa-si priveasca in rolul de martor propriul comportament, terapeutul il ajuta sa devina constient de consecintele actiunilor sale, atat asupra lui insusi, cat si asupra celorlalti. Odata facut acest lucru, incepe adevarata cazna a terapiei. Pacientul trebuie sa se intrebe, mai devreme sau mai tarziu: “Sunt multumit de asta? Vreau sa fiu mai departe asa?” In cele din urma, toate drumurile, in toate formele de terapie, duc la acest punct de decizie, iar pacientul si terapeutul trebuie sa zaboveasca acolo pana la aparitia nucleului energogen al procesului de schimbare: Vointa. Pe cat ne sta in firava putinta, noi incercam sa grabim dezvoltarea Vointei.

In general, bataliile noastre se duc cu fortele contra-vointei, incercand sa demonstram ca pericolele anticipate ale purtarii diferite sunt simple himere. Eforturile noastre insa raman in cea mai mare parte anemice si indirecte; in general, parcurgem ritualuri, facem reverente sau, pur si simplu, ne multumim sa strangem din dinti, asteptand ca Vointa sa-si faca aparitia din vasta intunecime in care salasluieste.

Edificiul terapeutic pe care l-am descris mai are inca o grinda de sustinera, fara de care intreaga structura s-ar darama. Schimbarile care apar in sanctuarul interior al terapiei trebuie sa poata fi generalizate. Terapia este o repetitie generala cu costume; pacientul trebuie sa fie capabil sa-si transfere noile moduri de comportament cu terapeutul, in lumea din exterior, cu oamenii care conteaza realmente in viata lui. Daca nu, atunci inseamna ca nu s-a schimbat, doar a invatat pur si simplu cum sa existe gratios ca pacient, si va ramane in analiza pana nu se stie cand.

Graficul de proces pe care tocmai l-am prezentat miroase de la o posta a laborator experimental. Psihoterapia nu are nicicand o asemenea eficienta de procedeu automatizat; trebuie sa fie o experienta profund umana – nu poate iesi nimic insufletit dintr-o procedura mecanica fara viata. Nimic, deci, atat de perfect definit; terapia asa cum se manifesta efectiv este mai putin cautata intentionat, mai putin simplista, mai spontana decat sugereaza diagrama de proces. Terapeutul nu stie intodeauna ce face; sunt momente cand domneste confuzia, ba chiar haosul total; etapele nu sunt clar delimitate si rareori se deruleaza succesiv. Psihoterapia este o terapie ciclica, o “cicloterapie”, pe masura ce pacientul si terapeutul urca impreuna pe o scara in spirala putin inclinata si care oricand se poate prabusi.

Extras din “Cu fiecare zi mai agroape”,
Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria relatia