Arhive pe categorii: relatia

Un pic despre complexul castrarii

Complexul castrarii este o constelatie de convingeri si trairi afective din copilarie legate de începuturile constientizarii unei identitati sexuale fixe. Între ele se includ, pentru baiat, convingerea ca mama a avut candva penis, ca i a fost taiat de tata sau de un înlocuitor al tatalui si ca propriul sau organ sexual ar putea fi supus acestei sorti cumplite.

Trairile afective merg de la refuzul initial de a crede o idee atat de absurda la sfidare revoltata si pana la angoasa acuta si în final capitulare. La fel ca în cazul complexului Oedip, efectele angoasei de castrare se împletesc în tesatura vietii într o maniera unica pentru fiecare persoana si felul în care copilul se confrunta cu ideea castrarii are implicatii profunde pentru viitorul sau. Ea poate fi negata, deplasata, proiectata, sexualizata sau întoarsa asupra propriei persoane.

La fetita exista convingerea suplimentara ca a avut candva un penis care i a fost îndepartat brutal si pe nedrept. Repercusiunile acestei castrari imaginare pot fi simtamintele acute de pierdere sau o senzatie tulburatoare de vatamare a corpului. […]

Freud a scris despre castrare în istoria cazului „Micului Hans“ în 1909 si a folosit pentru prima oara termenul „complex de castrare“ în lucrarea „Despre teoriile sexuale infantile“ (1908). El a ajuns sa dea nastere acestui concept, cel mai controversat si mai greu de crezut dintre conceptele sale, bazandu se pe ceea ce a aflat de la copii.

În ultimul deceniu din viata lui Freud, angoasa de castrare a capatat tot mai multa importanta; ea a început sa înghita treptat celelalte angoase si „situatii de pericol“ ca separareapierderea iubirii si moartea, pe care el le postulase ca piatra unghiulara a psihanalizei în 1926 si care pareau, prin comparatie, de un maxim bun simt. La vremea ultimei sale scrieri majore, complexul castrarii aproape fuzionase cu complexul Oedip si avea importanta egala cu acesta.

„Sub influenta complexului castrarii, scrie Freud, baietelul traieste cea mai puternica trauma din frageda sa viata.“ El continua:

Rezultatele amenintarii cu castrarea sunt numeroase si incalculabile; ele afecteaza întregul ansamblu al relatiilor baiatului cu tatal si mama sa si, ulterior, cu barbatii si femeile în general.

Complexul Oedip era descris candva ca fiind reprezentat de „atitudinile afective“ ale copilului fata de parintii si fratii sai; acum, aceste relatii sunt la randul lor motivate si organizate de complexul castrarii. „Întreaga situatie poate fi privita, probabil, drept experienta centrala a anilor copilariei“, spune Freud.

Extras din “Castration”, Ivan Ward, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Reclame

4 comentarii

Din categoria psihicul, relatia, sexualitatea

Am trecut si eu prin complexul Oedip?

Sigmund Freud a elaborat ideea complexului Oedip pe la începutul secolului al XX‑lea. El s‑a inspirat din propria experienta clinica, din analiza personala si din ciclul de piese de teatru ale lui Sofocle, mai cu seama din Oedip Rege, în care Oedip îsi ucide tatal si se casatoreste cu mama sa, lucru cu consecinte dezastruoase – adica Oedip încalca tabuul incestului, declansand astfel tragedia.

În practica, complexul Oedip presupune ca între trei si sase ani, copiii traiesc sentimente intense de dragoste fata de unul din parinti si cauta sa‑l posede în exclusivitate, si în acelasi timp au simtaminte negative puternice fata de celalalt parinte.

Baietii îsi iubesc mama si îsi urasc tatal. Fetele fac si ele acelasi lucru, numai ca îsi îndreapta ura catre mama si încearca sa‑si posede tatal. La nivel inconstient, simtamintele au caracter sexual fata de parintele dorit si criminal fata de cel de acelasi sex. Daca totul merge bine în dezvoltarea psihica, copilul ajunge sa înteleaga ce beneficii îi aduce uniunea parintilor si învata sa contina sentimentele posesive si ostile.

Din rezolvarea complexului Oedip se naste constiinta sau „Supraeul“. Copiii învata sa nu actioneze sub imboldul impulsurilor violente si sa se supuna regulilor civilizatiei si conventiilor culturii si societatii, tabuul incestului fiind cel mai esential dintre ele. Simtamintele oedipiene intense reapar în adolescenta, cand tinerii sunt de obicei rebeli, fac experimente cu identitatea lor sexuala si le creeaza parintilor probleme, uneori chiar foarte serioase. Sa ne gandim la chinuitoarea lipsa de comunicare dintre James Dean si tatal lui în filmul Rebel fara cauza (1955) sau la esuarea fara speranta a comunicarii dintre tata si fiica, precum si dintre fiul vecinului si tatal acestuia, din filmul American Beauty (1999).

Oamenii care nu‑si rezolva cu succes complexul Oedip raman imaturi, incapabili de a merge mai departe, se simt în permanenta legati de unul sau de ambii parinti, îsi manifesta în comportament dificultatile psihologice în loc sa si le rezolve si/sau stagneaza în cariera si în viata relationala, îsi controleaza defectuos impulsurile, au probleme cu autoritatea si cad prada tuturor felurilor de neplaceri si buclucuri.

Sa ne gandim la viata descurajant de problematica a lui Brick Pollitt (interpretat de Paul Newman) în relatia cu sotia sa (Elizabeth Taylor) si cu batranul sau tata, „Big Daddy“ (Burl Ives), în ecranizarea piesei lui Tennessee Williams, „Pisica pe acoperisul fierbinte“ (1955), difuzata în 1958. Vicisitudinile unui complex oedipian nerezolvat se transmit adesea de la o generatie la alta.

Relatia proasta a individului cu unul sau cu ambii parinti face si mai dificil propriul rolul de parinte. Unii sustin si faptul ca vicisitudinile complexului Oedip afecteaza orientarea sexuala. Un atasament prea puternic fata de o mama dominatoare, asociat cu un tata prea slab sau absent, constituie un factor de însemnatate fundamentala în etiologia homosexualitatii masculine din Suddenly Last Summer (1958), alta piesa a lui Tennessee Williams. Exista persoane care contesta aprig aceasta conexiune.

Sunt probleme importante, pe care Freud le‑a prezentat în Disconfort în cultura (1930) si care furnizeaza fundamentele istorice si emotionale ale culturii, legii, civilizatiei si bunei cuviinte. Înca o data, care sunt elementele de baza? Mai întai, este triunghiul oedipian, în care un copil aflat între trei si sase ani doreste acces exclusiv – fizic, emotional si intelectual – la parintele de sex opus si trebuie sa accepte drepturile anterioare ale parintelui de acelasi sex.

Copilul se teme de razbunare si ajunge în scurt timp sa simta vinovatie pentru dorinta sa incestuoasa si impulsurile sale criminale. Vinovatia scoate la iveala prezenta Supraeului, pe care Freud îl descrie ca mostenire a complexului Oedip. Toata povestea se reia în adolescenta, raportata la sexualitate si autoritate, si poate sa reapara atunci cand moare unul din parinti.

Pacientii care nu au traversat cu succes aceste rituri de trecere au problemele oedipiene nerezolvate. Una dintre cele mai mari, care inhiba împlinirea si satisfactia, este teama de a‑si depasi parintele, care duce la teama de razbunare pentru asa‑numitul „triumf oedipian“. O alta este riscul de a crede ca poti fi adult fara a te maturiza afectiv, asteptand rezolvari magice sau de basm la problemele vietii.

Extras din “Oedipus Complex”, Robert M. Young, Icon Books

Traducere de Cristina Spataru

3 comentarii

Din categoria psihicul, relatia, sexualitatea

Cum sa transform transferul in folos terapeutic? (2)

Odata instituita bucla autoreflexiva si pacientul apt sa-si priveasca in rolul de martor propriul comportament, terapeutul il ajuta sa devina constient de consecintele actiunilor sale, atat asupra lui insusi, cat si asupra celorlalti. Odata facut acest lucru, incepe adevarata cazna a terapiei. Pacientul trebuie sa se intrebe, mai devreme sau mai tarziu: “Sunt multumit de asta? Vreau sa fiu mai departe asa?” In cele din urma, toate drumurile, in toate formele de terapie, duc la acest punct de decizie, iar pacientul si terapeutul trebuie sa zaboveasca acolo pana la aparitia nucleului energogen al procesului de schimbare: Vointa. Pe cat ne sta in firava putinta, noi incercam sa grabim dezvoltarea Vointei.

In general, bataliile noastre se duc cu fortele contra-vointei, incercand sa demonstram ca pericolele anticipate ale purtarii diferite sunt simple himere. Eforturile noastre insa raman in cea mai mare parte anemice si indirecte; in general, parcurgem ritualuri, facem reverente sau, pur si simplu, ne multumim sa strangem din dinti, asteptand ca Vointa sa-si faca aparitia din vasta intunecime in care salasluieste.

Edificiul terapeutic pe care l-am descris mai are inca o grinda de sustinera, fara de care intreaga structura s-ar darama. Schimbarile care apar in sanctuarul interior al terapiei trebuie sa poata fi generalizate. Terapia este o repetitie generala cu costume; pacientul trebuie sa fie capabil sa-si transfere noile moduri de comportament cu terapeutul, in lumea din exterior, cu oamenii care conteaza realmente in viata lui. Daca nu, atunci inseamna ca nu s-a schimbat, doar a invatat pur si simplu cum sa existe gratios ca pacient, si va ramane in analiza pana nu se stie cand.

Graficul de proces pe care tocmai l-am prezentat miroase de la o posta a laborator experimental. Psihoterapia nu are nicicand o asemenea eficienta de procedeu automatizat; trebuie sa fie o experienta profund umana – nu poate iesi nimic insufletit dintr-o procedura mecanica fara viata. Nimic, deci, atat de perfect definit; terapia asa cum se manifesta efectiv este mai putin cautata intentionat, mai putin simplista, mai spontana decat sugereaza diagrama de proces. Terapeutul nu stie intodeauna ce face; sunt momente cand domneste confuzia, ba chiar haosul total; etapele nu sunt clar delimitate si rareori se deruleaza succesiv. Psihoterapia este o terapie ciclica, o “cicloterapie”, pe masura ce pacientul si terapeutul urca impreuna pe o scara in spirala putin inclinata si care oricand se poate prabusi.

Extras din “Cu fiecare zi mai agroape”,
Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria relatia

Cum sa transform transferul in folos terapeutic? (1)

… teoria relatiilor interpepersonale postuleaza ca toate tulburarile psihice (care nu sunt provocate de vreo leziune somatica la nivelul creierului) isi au radacina in probreme aparute in cadrul relatiilor interpersonale. Oamenii pot cere ajutorul unui psihoterapeut dintr-o mare varietate de motive (depresie, fobie, anxietate, timiditate, impotenta, etc.), dar la baza tuturor acestor ratiuni si comuna tuturor este o incapacitate de a stabili raporturi satisfacatoare si de durata cu alti oameni. Aceste dificultati relationale isi au originea undeva, mult departe, in trecut, in cadrul primelor raporturi interpersonale cu parintii.

Metodele disfunctionale de relationare cu altii, odata instalate, inainteaza in timp si isi pun amprenta pe relatiile ulterioare cu fratii si surorile, cu tovarasii de joaca, cu profesorii, cu amicii si partenerii amorosi, cu sotul sau sotia si cu copiii. Psihiatria, asadar, devine studiul relatiilor interpersonale; psihoterapia, corectarea relatiilor interpersonale distorsionate; iar cura terapeutica, putinta de a relationa in mod adecvat cu altii, mai degraba decat pe baza unor trebuinte presante si inconstiente. Cu toate ca originile tiparelor comportamentale prost adaptate se afla undeva in trecut, corectarea distorsiunilor poate avea loc numai in prezent si nicaieri mai bine decat in cadrul relatiei care este imediat prezenta: aceea dintre pacient si terapeut.

Se mai impune o ipoteza fundamentala suplimentara, pentru a ne ajuta sa intelegem cum poate relatia terapeut-pacient sa modifice tiparele interpersonale de adaptare deficienta. Terapeutul pleaca de la premisa ca pacientul, in conditiile in care atmosfera este una de incredele reciproca si nestructurata, va manifesta curand in cadrul relatiei sale cu terapeutul multe dintre marile sale dificultati interpersonale. Daca pacientul este arogant, vanitos, de o modestie maladiva, profund suspicios, doritor sa seduca sau sa exploreze, alienat, inspaimantat de apropiere, dispretuitor sau oricare altul din infinitul numar de modalitati distorsionate in care cineva se poate purta cu ceilalti, atunci el va fi in acest mod si in relatia lui cu terapeutul. Ora de terapie si scena terapeutului devin un microcosmos social. Nu-i nevoie de nicio anamneza, nu-i nevoie sa-i ceri pacientului nicio descriere a comportamentului interpersonal; mai devreme sau mai tarziu, intreaga poveste tragica a comportamentului sau se va desfasura de la sine in cabinet, sub ochii terapeutului si ai pacientului.

Odata recapitulata comportarea interpersonala a pacientului pe scena cabinetului de terapie, terapeutul incepe sa-l ajute pe pacient sa se observe singur, printr-o mare varietate de metode. Concentrarea aici-si-acum asupra relatiei dintre terapeut si pacient devine astfel una cu dublu scop: in primul rand, apare o experienta traita nemijlocit, prin faptul ca pacientul si terapeutul se angreneaza reciproc intr-o “imbratisare” curios de paradoxala, dintr-odata artificiala si, in acelasi timp, profund autentica. Apoi terapeutul, cu maximum de tact posibil, deplaseaza cadrul experientei, astfel incat el si pacientul sa devina observatori ai dramei pe care o pun in scena amandoi. Astfel, ia nastere o permanenta succesiune de “punere in act” emotionala urmata de reflectia asupra actului respectiv. Ambele etape sunt esentiale. Punerea in act fara reflectie devine pur si simplu inca o experienta emotionala oarecare – pe tot parcursul vietii noastre au loc experiente emotionale din care nu rezulta nicio schimbare. Reflectia fara emotie, pe de alta parte, devine un exercitiu intelectual steril; toti avem parte de pacienti aidoma unor mumii iatrogene, atat de strans infasurati cu bandaje de autocunoastere si constiinta de sine, incat orice activitate spontana devine imposibila.

Extras din “Cu fiecare zi mai agroape”,
Irvin D. Yalom, Ginny Elkin, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria relatia

Pentru terapeuti, dar interesant si pentru pacienti

In relatia terapeutica, atentia terapeutului se axeaza pe revenirea tuturor proceselor infantile care au fost reprimate (adica pe manifestarea inconstientului pacientului). In cadrul si prin intermediul acestei reveniri, adica a transferului, terapeutul incearca sa infranga metodele distructive de aparare ale pacientului. Facand legatura intre ceea ce se intampla in relatia pacientului cu lumea externa si ceea ce se intampla in relatia de transfer cu terapeutul, acesta din urma poate pune totul cap la cap si, folosindu-se de sentimentele sale de contratransfer, ii poate spune pacientului ceea ce acesta are nevoie sa stie, pentru a-si reunifica partea constienta cu cea inconstienta.

Prin urmare, terapeutul trebuie sa ramana ferm si empatic cand se confrunta cu transferul de ostilitate al pacientilor, cu acting out-ul intentiilor lor sexuale sau sa te pierzi in incercarile lui de a sabota relatia, ci sa cauti permanent intelegerea si sa te lupti cu transferul patientului, precum si cu propriul contratransfer. Pentru a putea ajuta un pacient sa fie din nou autentic, terapeutul insusi trebuie sa fie autentic. In fond, terapeutul trebuie sa petreaca la fel de mult timp analizandu-si propriul transfer pe cat o face anlizandu-l pe acela al pacientului.

Mai mult decat atat, terapeutul trebuie sa stie cum sa foloseasca contratransferul. Mai recent, analisti cum ar fi Robert Langs, Harold Searles, Hyman Spotnitz si D. W. Winnicott s-au ocupat de acest aspect. Langs arata cum induc terapeutii transferurile, cel mai adesea fara sa-si dea seama, oferind un cadru detaliat pentru controlarea terenului de forta dintre terapeut si pacient. Searles, Spotnitz si Winnicott prezinta modul in care terapeutii isi pot exprima sentimentele de contratransfer, pentru a iesi dintr-un impas, pentru a arata pacientului ce impact are asupra terapeutului sau pentru a-l imuniza la agresiune (fie ea a pacientului sau a terapeutului). Ei sustin ca terapeutii care sunt in acord cu ei insisi nu au nevoie sa se ascund in spatele unei masti inexpresive.

Extras din “101 greseli in psihoterapie”,
Richard C. Robertiello, Gerald Schoenewolf, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia