Arhive pe categorii: relatia

Cum se percepe gelozia din interior si din exterior?

Sa clarificam pe cat posibil lucrurile. Numai ca imediat se va dovedi cat de complicata este gelozia, in cate directii este orientata. In fiecare caz, gelozia este un conflict relational intre trei oameni, de cele mai multe ori intre doi de acelasi sex si unul de sex opus. De regula, cel mai gelos este cel a carui relatie de durata a fost violata, prin urmare – pe scurt – sotul sau sotia. Acesta se simte amentintat, frustrat, inselat, manevrat. Dar si noul partener este uneori (nu intotdeauna) invidios pe drepturile pretinse de partenerul de lunga durata, este furios si trist, pentru ca trebuie sa renunte, sa lupte, sa astepte ori sa se ascunda. Partenerul de lunga durata devine, daca nu chiar dusmanul sau, atunci in orice caz rivalul sau, cineva care-i sta in cale. Crutata de gelozie este doar persoana care se afla intre cele doua persoane concurente – cel putin in cadrul triunghiului relational aparut. Dar si ea este apasata, desigur, in conflictele care depasesc nivelul unui amuzament, de o puternica presiune provocata de ingrijorare, neliniste, adesea de sentimente de vinovatie. In afara triunghiului, gelozia nu este numai posibila, ci deseori manifestata de persoana curtata, atunci cand sotia, care parea mult mai putin atragatoare decat noua iubire, devine la randul ei mai independenta si incearca eventual sa dea atentie altor barbati, sau atunci cand prietena din noua diada isi intinde pentru prima oara antenele in lumea cu care rivalizeaza. Sau ramane, ca inainte, gelozia pe mama, copii, munca.

Gelozia ca atare este totusi pretutindeni aceeasi. Acuitatea si importana in viata individului variaza, nu si ceea ce caracterizeaza sentimentul. La intebarea frecventa referitoare la deosebirile dintre gelozia masculina si cea feminina se poate raspunde doar in ceea ce priveste psiho- si sociogeneza, nu insa si la afectul in cauza. Dintre sentimentele cunoscute in viata nici unul nu este mai chinuitor. Caci tristetea este “mai mare” si, sub aspect moral, ireprosabila, teama este raportata la o situatie si este “mai justificata ”, invidia este mai perceptibila, ura mai clara. Prin aceasta comparare cu alte sentimente puternice si negative am relevat caracteristica principala a geloziei: ambivalenta ei ucigatoare, sfasierea intre dragoste si ura, care se rasfrange – si acest lucru este decisiv – numai asupra celor mai importante si mai apropiate persoane. In ceea ce priveste aceasta ultima trasatura, in comparatie cu sentimentele amintite mai sus, ea nu poate fi puse alaturi decat de tristete, cu care Freud o vedea in paralel.

Legatura stransa cu sentimentul pretuirii de sine, pe de o parte, si pretuirea persoanelor iubite, pe de alta parte, constituie in mod cert una dintre principalele cauze pentru care se intampla atat de des ca nici macar oamenii suspiciosi sa nu observe mult timp situatia care in cultura noastra determina gelozia, si anume relatia de iubire a sotiei sau sotului cu un alt partener. Ei refuza sa priveasca atent, temandu-se inconstient ca vor trebui sa tot priveasca atent; si – potrivit tezei psihanalitice multiplu confirmate – ei stiu, de fapt, cat de ingrozitoare este gelozia, pentru ca au trait-o deja in trecutul lor. In cazuri extreme, situatia poate arata astfel: o femeie internata pentru delir de gelozie intr-un spital de psihiatrie spune: “Eu nu sunt peloasa …” (Lagache 1946, p. 6) si, intr-un anumit sens, are dreptate. Daca, din teama incanstienta, gelozia este reprimata vesnic, se poate intampla ca ea sa  iasa la lumina ca psihoza, la fel cum iese focul dintr-un vulcan aparent stins.

Extras din “Forme ale geloziei”,
Hildegard Baumgart, Editura Trei, 2008

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia

Barbatii sunt dificili

Barbatii sunt dificili. La suprafata, sunt adeseori distanti si-ti dau impresia ca nu poti avea incredere in ei. Sau par galagiosi si insuportabili. Si, daca incerci sa-i cunosti mai bine, lucrurile se agraveaza – de multe ori se inchid in ei si devin de nepatruns. Spre deosebire de femei, care sunt in general dispuse sa vorbeasca despre propriile sentiment, pentru majoritatea barbatilor acesta este un demers extrem de dificil. Dar cand, in cele din urma, reusesc sa se deschida, scot intotdeauna la iveala un eu intern plin de dramatism, curajos si uluitor de vulnerabil. […]

Motivul pentru care barbatii vin la sedintele de psihoterapie si subiectele despre care ajung sa vorbeasca sunt doua lucruri complet diferite. In primul rand, la inceputul terapiei barbatii nu vorbesc deloc – adica nu spun nimic semnificativ sau interesant. Intr-o anumita masura, barbatii vin la aceste sedinte pentru ca nu vorbesc. Atat timp cat, la nivelul inconstientului, filosofia lor le spune ca vorbele nu au nici o valoare si ca faptele spun mai mult decat vorbele, barbatii intra in terapie ca si cum s-ar urca la volan: decat sa intrebe incotro sa o ia, prefera sa mearga pana ajung intr-o fundatura, se ratacesc sau au un accident. Si nici atunci nu vor cere ajutorul cuiva: de obicei, unul dintre pasagerii aflati in masina o va face in locul lor.

Iata motivul pentru care multi dintre pacinentii mei se strecoara timid in cabinetul meu pentru prima consultatie, dupa vreo actiune distructiva si/sau dupa ce au fost impinsi de la spate de sotie sau iubita. In acest al doilea caz, sunt adeseori “tarati” in birou pentru ca refuza sa comunice sau pentru ca singurele modalitati de comunicare pe care le utilizeaza sunt accesele de furie sau alte iesiri dizgratioase. Uneori sunt fortati sa vina, pentru aceleasi motive, nu de partenerul de viata, ci de un coleg de serviciu sau de un sef. De multe ori, asta implica un ultimatum – amentintarea cu divortul sau concedierea.

Exista si barbati aflati in cautarea unui tratament pentru probleme sau aspecte similare cu cele ale femeilor – depresie, anxietate, dificultati in relatiile de cuplu, – dar majoritatea vin la psihoterapie cu dileme strict masculine si intr-un stil clar masculin. Nu este de mirare ca cercetarile arata ca barbatii sunt mai predispusi la fenomene gen alcoolism, consum de droguri, comportamente antisociale. Dar, in cabinetul meu, nici chiar barbatii care nu intra in aceasta schema de diagnostic – adica majoritatea pacientilor mei – nu pot fi confundati cu o femeie.

Multi dintre cei care vin la mine din proprie initiativa trec printr-o criza legata de locul de munca: concedierea sau “restructuratea” sunt experiente traumatizante pentru majoritatea barbatilor. Simpla impresie ca ar putea da gres, ca sa nu mai pomenim situatiile de esec real, poate provoca o criza. Barbatii vin in cabinetul meu si pentru alte motive legate de munca, de pilda dificultatea de a lua decizii, implicatea in conflicte politice costisitoare, sentimentul ca sunt persecutati de firma, plictiseala sau faptul ca nu le place activitatea desfasurata. […]

In cele din urma, multi barbati doresc o terapie pentru ceea ce cred ei ca ar fi simptome sexuale. Impotenta, ejacularea precoce, fanteziile sexuale deranjante, intrebarile legate de identitatea sexuala, infidelitatea, impulsivitatea sau compulsivitatea sexuala sunt cele mai frecvente “probleme principale”. In acest grup intra cei care se tem atat de tare de dificultatile pe care le au, incat, luni in sir, nici nu spun de ce au apelat la terapie.

Extras din “Daca barbatii ar vorbi”,
Alon Gratch, Editura Trei, 2007

Un comentariu

Din categoria relatia, sexualitatea

Agresivitatea pasiva si mânia latenta

Ben s-a plans ca fusese trecut cu vederea la promovari. Seful lui i-a spus: “Nu mi se pare ca ai fi capabil sa faci fata responsabilitatii”. Dar Ben a continuat sa se planga si, in cele din urma, seful i-a dat totusi un mic proiect de care sa se ocupe, ca o sansa pentru a-si demonstra capacitatile.

Proiect care, Ben nedandu-si seama ca este pus la incercare, a tot stat nedeschis pe biroul lui, adunand praful. Cand seful i-a reprosat ca nu l-a predat la timp, Ben a replicat: “Nu mi-ai spus cand trebuia sa fie gata. Plus ca, pe langa asta, mai aveam de terminat si celelalte sarcini de serviciu”. Lui Ben ii parea bine, in forul lui interior, ca se razbunase pe sef, facandu-l sa apara nepregatit la o sedinta. Dar banuiti cine n-a obtinut nici acum o promovare? Pai, fireste, cine altul decat Ben, care a pus-o pe seama incompetentei sefului lui, in loc sa-si vada propria vina. Nefacand nimic, Ben a creat o problema, s-a considerat o victima si s-a razbunat pe seful lui. Toate aceste stari negative: refuz, resentimente si razbunare au avut ca punct de pornire pasivitatea – faptul ca persoana in cauza n-a facut nimic.

Asa se intampla cu multe persoana pasiv-agresive. In mod normal, nimeni n-ar crede despre Ben ca este ranchiunos sau negativist – cel putin nu in aparenta. Atitudinea lui de tergiversare putea sa aiba o serie intreaga de cauze. […]

Mania, intotdeauna declansata de vreo alta stare emotionala intensa, exista in noi toti. Fiecare avem putinta s-o descifram, s-o controlam si sa trecem peste ea. Mereu mai multe studii de specialitate, reflectand decenii intregi de cercetare, ajung la aceeasi concluzie: cei care sunt fericiti traiesc mai mult, bucurandu-se de o existenta rodnica si plina de satisfactii; cei care nu sunt fericiti traiesc prost, intr-o stare ca vai de lume. Daca supararea tine la nesfarsit, poate fi ucigatoare.

Daca dumneavoastra sau cineva dintre cunoscutii dumneavoastra nutriti un sentiment de manie, dar nu ca o stare temporara, ci ca o trasatura permanenta (sau chiar semi-permanenta), fiti siguri ca veti vedea nu numai nori negri la orizont, ci si  furtuni – ciocniri cu alti oameni, mai mult decat obisnuitele dezagremente de la serviciu, iar cand  vine vorba de relatii amoroase, puteti sa va luati adio de la trandafiri sau, ma rog, eventual cu exceptia spinilor. Foarte probabil, relatiile intime se vor impotmoli in ambivalenta si vesnice dispute. Mania poate sa grabeasca declinul sanatatii mentale a unui om si indubitabil ca-i compromite starea de sanatate a corpului …

Extras din “Agresivitatea pasiva”,
Tim Murphy, Loriann Hoff Oberlin, Editura Trei, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia

Cum sa recunoastem iubirea adictiva

In multe, daca nu in toate relatiile de iubire, se ascund unule elemente de dependenta. Sa recunoastem: interdependenta fericita, armonioasa, matura nu este decat un ideal spre care nazuim. Pentru a cunoaste iubirea matura, avem nevoie ca in copilarie sa beneficiem de iubirea parentala puternica ce ne va ajuta sa ne iubim pe noi insine. Iubirea parentala ne provoaca o intense stare de bine si ne permite sa traim experienta daruirii din simpla bucurie de a o face. Ca adulti, vom putea astfel sa traim si exprimam intregul spectru al emotiilor si dorintelor, sa gandim limpede si sa facem o diferenta intre iluzie si realitate, sa dam glas cu incredere gandurilor noastre si sa decidem calea cea mai buna pentru a ne satisface nevoile. Daca vrem sa fim capabili, ca adulti, de iubire matura, trebuie sa ne dezvoltam un sistem intern care sa ne permita sa devenim proprii nostri parinti si care sa ne ofera iubire de sine neconditionata, autoindrumare inteleapta si autoajutorare ferma.

In afara de iubirea parentala intensa, avem nevoie sa crestem intr-o cultura care sa ii elibereze pe copii din iluzia ca ceilalti detin cheia unei vieti in care promisiunile sunt mereu si pe deplin implinite: siguranta absoluta, increderea nemeritata, rasplata imediata, puterea nelimitata si confortul perpetuu. Acea cultura trebuie sa fie onesta, admitand ca fiintele omenesti nu poseda inerent toate uneltele necesare pentru a stabili relatii constiente, intime cu ceilalti – ca pentru aceasta avem nevoie sa elaboram o programa complet noua. Contrar cantecului formatiei Beatels, aceasta programa ne va dezvalui ca dragostea nu este tot ce ne trebuie si ca a trai iubirea este un lucru greu. Dragostea cere multe. Iar programa ne-ar spune: “Nu fi aspru cu tine; pana acum, nimeni nu a avut o relatie de iubire constienta, intima”. Ne-ar spune sa ne ferim de tentatia de negare a propriilor nevoi si sa analizam cu toata seriozitatea modul in care conditionarile joaca un rol destructiv in relatiile noastre de iubire.

Daca ar fi ca toti sa indeplinim cerintele iubirii mature, am fi, fara exceptie, independenti, dar capabili de acel tip de iubire care sa satisfaca acea dorinta, adanc inradacinata in noi, de a fi aproape de ceilalti. Dragostea parentala solida si intense si un mediu cultural realist contrbuie la dezvoltarea iubirii de sine la copii, care vor trai astfel o stare de bine, devenind apti de a darui din simpla bucurie de a o face. Aceasta este idealul. Dar putini oameni au atata noroc, incat sa dispuna de toate conditiile pentru a deveni niste indivizi si niste iubiti pe deplin maturi. Adultii pot insa invata multe despre iubire si libertate …

Extras din “Dragoste sau depndenta?”,
Brenda Schaeffer, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria relatia

Una spunem, alta transmitem

… extras din The master, o nuvela a lui Colm Toibin:

Ea stia ca fiecare din jurul lor dorea sa auda ce spune si, in consecinta, alterna o voce ridicata cu una in soapta. Pe unii ii saluta doar printr-o inclinare a capului, cu altii vorbea putin, dar nu se oprea la nimeni. Inainta insa prin multime spre spatiul lor, aratand clar, prin modul ei de a privi, ca nimanui nu-i este permis sa li se alature. (2004, p. 232)

Ceea ce Toibin reuseste sa arate in descrierea verbala a actiunilor si exprimarilor acestei femei este cum se pozitioneaza ea in relatie cu altii. Este o demonstratie clara a procesului relational implicit, atat in actiunile ei cat si in modul in care aceste actiuni erau “interpretate” de catre ceilalti. Ea nu trebuia sa le spuna celorlalti nimic, nimic in cuvinte, despre faptul ca ei nu aveau voie sa i se alature. Ea spunea asta prin intreaga plaja de posibilitati de exprimare disponibile unei fiinte (umane) care avea un corp. Merita sa mentionam ca, intr-o situatie terapeutica, astfel de “actiuni” vor determina analistul sa interpreteze conflictele, apararile si dorintele pacientei.

Acest tip de semnificatii interpersonale se afla in interactiuni inca de la inceputul vietii. De exemplu, intr-o inregistare video facuta acasa la o tanara mama depresiva in interactiune cu copilului ei de 18 luni, mama sta pe canapea, iar fiul ei se afla putin mai departe, band din sticla lui. Ea sta crispata, in coltul indepartat al canapelei, priveste in gol, fumand o tigara cu o mana si tinand cealalta mana de-a lungul spatarului canapelei, in directia fiului sau. El termina sticla, se ridica in picioare pe canapea si incepe sa sara pe aceasta timp de un minut sau doua. Apoi se opreste si se lasa sa cada peste genunchii mamei. In acel moment, fara sa-si schimbe pozitia si sa-si miste bratele, ea isi intoarce capul spre el si ii spune rastit “Ti-am spus sa nu mai sari pe canapea”.

Dat fiind momentul in care apare atacul, neplacerea ei nu are de-a face cu statul sau cu saritul copilului pe canapea, ci cu faptul ca acesta a produs un contact fizic, de joc, cu ea. In alte secvente ale aceleasi inregistrari, il vedem pe copil mergand spre ea, indreptand mainile spre genunchii ei si apoi retragandu-le chiar inainte de a o atinge. Este evident ca aversiunea mamei fata de atingerile afectuoase l-a determinat pe copil sa-si inhibe actiunile de cautare a contactului fizic cu ea. Fiind repetat in timp, acest pattern ajunge sa constituie o parte din cunoasterea relationala implicita a copilului si este de presupus ca va defini si interactiunile lui de mai tarziu cu ceilalti.

Se pot observa clar la mama afectele intense care-i insotesc incercarile de a bloca unele forme de dialog cu fiul sau (cele care implica caldura afectiva, acceptarea comunicarii, etc), reactii pe care acesta le va incorpora ulterior ca parte a propriilor lui incercari de a-si bloca acele forme similare ale discursului interior. Acest fapt este destul de diferit de ideea enuntata de Fonagy, conform careia copilul unei mame borderline isi inhiba in mod activ abilitatea de a reflecta asupra afectului parintelui din cauza “continutului” incomod al reprezentarii urii parintelui (Bateman si Fonagy, 2004). Din perspectiva noastra, ura parintelui este exprimata prin procesele particulare din cadrul schimbului copil-parinte, cum ar fi indepartarea de copilul care-i cere afectiune sau blocarea tentativelor acestuia de a avea astfel de initiative. Aceste actiuni ale mamei sunt implicite si devin internalizate de catre copil in forma de proces (si nu de continut), in calitate de “ura pentru ofertele de atasament”, ceea ce reprezinta o rezistenta profunda la cautarea ajutorului in afara.

Extras din „The foundational level of psychodynamic meaning:Implicit process in relation to confl ict,defense and the dynamic unconscious”

BOSTON CHANGE PROCESS STUDY GROUP (BCPSG), The International Journal of Psychoanalysis, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia

Yalom ne spune

Cei mai buni jucatori de tennis ai lumii se antreneaza cate cinci ore pe zi ca sa-si perfectioneze jocul. Maestrii zen aspira necontenit la calmul desavarsit al mintii, balerina cauta sa atinga echilibrul ideal, iar preotul isi cerceteaza fara incetare constiinta. Fiecare profesia are in ea o sfera a posibilului in interiorul careia cel care-o practica poate inceraca sa ajunga la perfectiune.

Pentru psihoterapeut, acest domeniu de posibilitate, acest inepuizabil curriculum de autoperfectionare din care nimeni nu iese vreodata absolvent, poarta, in limbajul professional, denumirea de contratransfer. In timp ce transferul se refera la sentimentele pe care pacientul i le atribuie (“transfera”) in mod eronat terapeutului, cand de fapt ele isi au originea in relatii anterioare ale pocentului cu alte persoane, contratransferul este exact fenomenul invers – si vizeaza sentimentele irationale similare pe care terapeutul le are fata de pacient. In unele cazuri, contratransferul este dramatic si face imposibila o terapie de profunzime: inchipuiti-va cum ar fi ca un evreu sa trateze un nazist sau o femeie care a fost agresata sexual sa trateze un violator. Intr-o forma mai atenuata, contratransferul se insinueaza totusi in orice cura de psihoterapie.

In ziua in care Betty a patruns in cabinetul meu, in clipa in care am vazut-o manevrandu-si cu dificultate trupul voluminos – o suta douasprezece kilograme la o inaltime de un metru cincizeci si sapte – spre gratiosul meu scaun din piele si crom, am stiut ca ma asteapta o grea incercare in materie de contratransfer.

Dintotdeauna am avut repulsie fata de femeile grase. Mi se par dezgustatoare: mersul lor leganat si absurd de piezis, absenta oricarui contur in formele trupului – sanii, genunchii, fesele, umerii, barbia, barbia, obrajii, totul, tot ce-mi place mie sa vad la o femeie, devine de nerecunoscut sub o avalansa de carne! Si am oroare de hainele lor: rochiile lalai si atarnand ca un sac fara forma sau, si mai rau, elefantinii blugi scortosi cu cracii cat butoaiele! Cum au ingrazneala sa ne sileasca pe noi, ceilalti, sa dam ochii cu un asemenea trup?!

De unde-mi vin aceste sentimente deplorabile? Nu m-am gandit niciodata sa le investighez. Sunt atat de adanc inradacinate, incat niciodata nu le-am considerat o prejudecata. Dar de mi s-ar fi cerut o explicatie, banuiesc ca as fi putut arata cu degetul spre semintia de femei grase si autoritare care mi-au populat perioada de inceput a vietii, inclusiv – de fapt, in primul rand, jucand rolul principal – mama mea. Obezitatea, endemica la mine in familie, facea parte din ceea ce trebuia sa las eu in urma,atunci cand, ferm hotarat si ambitios, membru al primei generatii nascute pe pamant American, am decis sa-mi scutur pentru totdeauna de pe picioare tarana satucului evreiesc din inima Rusiei de unde ma trageam.

Extras din “Calaul dragostei”,
Irvin D. Yalom, Editura Trei, 2007

4 comentarii

Din categoria relatia

Psihoterapia: o lume a paradoxului

In inconstient nu exista nici negare, nici contraziciri si nu exista nici conceptul de timp (Freud, 1915).

Exista multe paradoxuri in psihoterapie. Voi mentiona doar cateva.

Pentru ficare persoana exista intotdeauna doua relatii – una externa si una interna. Realitatea externa este traita intermenii realitatii interne a individului, la randul ei modelata de experienta trecutului si de tendinta permanenta de a vedea prezentul in termenii acelui trecut. Prin urmare, terapeutii trebuie sa gaseasca moduri de a recunoaste ambele realitati, cat si interactiunea lor constanta.

Exista multe posibilitati de reamintire. In viata de zi cu zi, memoria e considerata ca un proces constient. Cand functioneaza memoria inconstienta, intalnim un alt tip de aducere-aminte in care amanuntele vii din trecut sunt retraite in prezent. Aceasta reptare a trecutului nu se reduce in nici un caz la timpuri bune reamintite, ca in cazul nostalgiei. Mai frecvent se retraieste in timpul analizei sau terapiei ceea ce in trecut a provocat teama. Se crede ca explicatia consta in incercarea inconstienta de a stapani acele anxietati de necontrolat in trecut.

Nimeni nu-si poate cunoaste inconstientul fara ajutor din partea altei persoane. Refularea postreaza o rezistenta fata de ceea ce a fost idepartat din constient si totusi, indicatii privind conflictul inconstient apar sub forme derivate pe care o alta persoana e in stare sa le recunoasca. Daca acestei comunicari inconstiente i se poate da o interpretare semnificativa si accesibila pentru pacient, ceea ce inainte fusese “abordat” doar ca o refulare incepe sa intre in constient devenind un subiect controlat constient si adaptat: “unde a fost inconstient, acolo va fi constient” (Freud, 1933, p. 80).

Terapeutii obisnuiesc sa se considere ca fiind acei care incearca sa inteleaga inconstientul pacientului. Ceea ce nu se ia in considerare, de obicei, este ca si pancientii citesc inconstientul terapeutului in mod constient sau inconstient. Terapeutii nu mai pot pretinde ca ar fi ecranul alb sau oglinda perfecta, asa cum sustinea la inceput Freud, deoarece, la randul lor, sunt tot oameni si nimeni nu poate fi perfect. Orice analist si orice terapeut comunica pacientului despre sine mult mai mult decat se crede in general. Este important sa se tina cont de acest fapt clinic.

Terapeutii incearca sa nu faca greseli sau sa nu fie surprinsi in comportament defensiv propriu. Totusi, in anumite cazuri, se poate intampla si asa. Deseori, pacientii folosesc in mod inconstient greselile acestea, aruncand o noua lumina asupra procesului terapeutic. Practica ulterioara cu pacientul are deseori de castigat in urma experientei terapeutului care e in stare sa invete de la pacient. In felul acesta, terapia este recuperata de pe acest fagas altfel serios subminat.

Extras din “Invatand de la pacient”,
Patrick Casement, Editura esf, 1996

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia