Arhive pe categorii: psihicul

Am trecut si eu prin complexul Oedip?

Sigmund Freud a elaborat ideea complexului Oedip pe la începutul secolului al XX‑lea. El s‑a inspirat din propria experienta clinica, din analiza personala si din ciclul de piese de teatru ale lui Sofocle, mai cu seama din Oedip Rege, în care Oedip îsi ucide tatal si se casatoreste cu mama sa, lucru cu consecinte dezastruoase – adica Oedip încalca tabuul incestului, declansand astfel tragedia.

În practica, complexul Oedip presupune ca între trei si sase ani, copiii traiesc sentimente intense de dragoste fata de unul din parinti si cauta sa‑l posede în exclusivitate, si în acelasi timp au simtaminte negative puternice fata de celalalt parinte.

Baietii îsi iubesc mama si îsi urasc tatal. Fetele fac si ele acelasi lucru, numai ca îsi îndreapta ura catre mama si încearca sa‑si posede tatal. La nivel inconstient, simtamintele au caracter sexual fata de parintele dorit si criminal fata de cel de acelasi sex. Daca totul merge bine în dezvoltarea psihica, copilul ajunge sa înteleaga ce beneficii îi aduce uniunea parintilor si învata sa contina sentimentele posesive si ostile.

Din rezolvarea complexului Oedip se naste constiinta sau „Supraeul“. Copiii învata sa nu actioneze sub imboldul impulsurilor violente si sa se supuna regulilor civilizatiei si conventiilor culturii si societatii, tabuul incestului fiind cel mai esential dintre ele. Simtamintele oedipiene intense reapar în adolescenta, cand tinerii sunt de obicei rebeli, fac experimente cu identitatea lor sexuala si le creeaza parintilor probleme, uneori chiar foarte serioase. Sa ne gandim la chinuitoarea lipsa de comunicare dintre James Dean si tatal lui în filmul Rebel fara cauza (1955) sau la esuarea fara speranta a comunicarii dintre tata si fiica, precum si dintre fiul vecinului si tatal acestuia, din filmul American Beauty (1999).

Oamenii care nu‑si rezolva cu succes complexul Oedip raman imaturi, incapabili de a merge mai departe, se simt în permanenta legati de unul sau de ambii parinti, îsi manifesta în comportament dificultatile psihologice în loc sa si le rezolve si/sau stagneaza în cariera si în viata relationala, îsi controleaza defectuos impulsurile, au probleme cu autoritatea si cad prada tuturor felurilor de neplaceri si buclucuri.

Sa ne gandim la viata descurajant de problematica a lui Brick Pollitt (interpretat de Paul Newman) în relatia cu sotia sa (Elizabeth Taylor) si cu batranul sau tata, „Big Daddy“ (Burl Ives), în ecranizarea piesei lui Tennessee Williams, „Pisica pe acoperisul fierbinte“ (1955), difuzata în 1958. Vicisitudinile unui complex oedipian nerezolvat se transmit adesea de la o generatie la alta.

Relatia proasta a individului cu unul sau cu ambii parinti face si mai dificil propriul rolul de parinte. Unii sustin si faptul ca vicisitudinile complexului Oedip afecteaza orientarea sexuala. Un atasament prea puternic fata de o mama dominatoare, asociat cu un tata prea slab sau absent, constituie un factor de însemnatate fundamentala în etiologia homosexualitatii masculine din Suddenly Last Summer (1958), alta piesa a lui Tennessee Williams. Exista persoane care contesta aprig aceasta conexiune.

Sunt probleme importante, pe care Freud le‑a prezentat în Disconfort în cultura (1930) si care furnizeaza fundamentele istorice si emotionale ale culturii, legii, civilizatiei si bunei cuviinte. Înca o data, care sunt elementele de baza? Mai întai, este triunghiul oedipian, în care un copil aflat între trei si sase ani doreste acces exclusiv – fizic, emotional si intelectual – la parintele de sex opus si trebuie sa accepte drepturile anterioare ale parintelui de acelasi sex.

Copilul se teme de razbunare si ajunge în scurt timp sa simta vinovatie pentru dorinta sa incestuoasa si impulsurile sale criminale. Vinovatia scoate la iveala prezenta Supraeului, pe care Freud îl descrie ca mostenire a complexului Oedip. Toata povestea se reia în adolescenta, raportata la sexualitate si autoritate, si poate sa reapara atunci cand moare unul din parinti.

Pacientii care nu au traversat cu succes aceste rituri de trecere au problemele oedipiene nerezolvate. Una dintre cele mai mari, care inhiba împlinirea si satisfactia, este teama de a‑si depasi parintele, care duce la teama de razbunare pentru asa‑numitul „triumf oedipian“. O alta este riscul de a crede ca poti fi adult fara a te maturiza afectiv, asteptand rezolvari magice sau de basm la problemele vietii.

Extras din “Oedipus Complex”, Robert M. Young, Icon Books

Traducere de Cristina Spataru

Reclame

3 comentarii

Din categoria psihicul, relatia, sexualitatea

Supraeul nu e chiar totuna cu conştiinţa

Toată lumea are Supraeu. Nu‑l numesc toţi astfel; unii îi spun conştiinţă sau chiar conştiinţă încărcată, alţii îi spun moralitate. Dar indiferent de nume, toată lumea are acest for lăuntric. Supraeul poate fi recunoscut cel mai uşor ca acea voce din mintea ta (dar, aşa cum vom vedea, nu se limitează la ea) care nu te lasă să faci un lucru greşit (ilegal, imoral, răutăcios) când nimeni n‑ar avea cum să afle. Tot ea te pedepseşte din interior când cazi pradă ispitei şi faci ceva ce ştii că n‑ar fi trebuit… iar uneori chiar şi când nu faci nimic necuvenit.

Ai crede că acea voce e „conştiinţa“ ta, dar ideea freudiană de Supraeu nu e chiar totuna cu conştiinţa, deşi cele două au multe trăsături şi caracteristici asemănătoare. Una dintre cele mai mari diferenţe între ideea foarte veche de „conştiinţă“ şi extensia ei psihanalitică numită Supraeu constă în aceea că în conceptul de Supraeu se recunoaşte faptul că deseori există prea puţină legătură între ceea ce crede un om că e permisibil şi ceea ce‑i dă voie să facă, concret, Supraeul lui. Sau altfel spus: uneori ne putem simţi foarte vinovaţi sau trăim o senzaţie vagă că suntem vicioşi fără a conştientiza ce‑am făcut ca să ne simţim aşa. De pildă, se întâmplă deseori ca oamenii să constate o stare de neliniştite când li se pun întrebări la vamă, într‑un aeroport, sau sunt opriţi de poliţie pentru un control de rutină, chiar dacă ştiu că n‑au făcut nimic cu adevărat ilegal.

Ca lucrurile să se complice şi mai mult, Supraeul ne vorbeşte uneori foarte direct şi răspicat din interior: „Treci la treabă ACUM! Destul ai tras de timp!“ sau „Să NU mai mănânci încă o bomboană de ciocolată!“ sau „Dacă laşi vasele murdare pe masă, va trebui oricum să le speli când te întorci, aşa că spală‑le înainte de a ieşi!“. Uneori e mai punitiv: „Eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta; ZĂU că eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta!“ Iar alteori e foarte punitivă: „Eşti un om indescriptibil, îngrozitor de afurisit! Nu meriţi nici prietenia şi nici iubirea nimănui! Meriţi doar să fii nefericit.“ Toate acestea sunt modalităţi prin care Supraeul ne poate da ordine sau ataca direct, din interiorul fiinţei noastre.

Pe de altă parte, adesea e prea dureros să ai o astfel de voce lăuntrică, aşa că reuşim într‑un fel sau altul s‑o percepem ca provenind de la alţi oameni: „Soră‑mea mă urăşte fiindcă am arătat un dram de răutate faţă de ea – e hipersensibilă şi foarte rece şi întotdeauna mă face să mă simt prost.“ „Şeful meu mă acuză mereu că întârzii.“ „Ştiu că oamenii ăştia se gândesc că sunt grasă şi dezgustătoare când mă văd mâncând bomboane de ciocolată.“ Şi de multe ori, Supraeul ne îndrumă ori ne interzice să facem un lucru sau altul, iar noi nici măcar nu suntem conştienţi de asta; poate ne dăm seama doar că în noi se petrece ceva inexplicabil: „Nu ştiu de ce, dar n‑am deloc chef să merg la petrecere.“ „Nu ştiu… pur şi simplu nu mă pot relaxa niciodată decât după ce mi‑am terminat toate temele.“ „Sunt perfect fericit să fiu un peştişor mic într‑un heleşteu mic; ambiţiile mari nu‑s de mine!“ În astfel de momente, Supraeul e invizibil sau inaudibil sau – cum ar spune psihanaliştii – inconştient. Nu ştim că ne influenţează, dar el are un efect puternic asupra simţămintelor, dorinţelor şi comportamentului nostru.

Extras din “The Superego”, Priscilla Roth, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul

Ce este angoasa?

Cu siguranţă, angoasa nu se reduce la frica iraţională. În multe cazuri ar fi iraţional să nu simţi angoasă. Spre exemplu, persoana căreia tocmai i‑a fost diagnosticat un cancer are tot dreptul să resimtă angoasă. Ne‑am alarma imediat dacă n‑ar simţi‑o. Cu toate că unele dintre fricile acelei persoane ar putea fi iraţionale, faptul că se teme nu e deloc iraţional.

Angoase iraţionale pot fi găsite deseori în fobii – cum ar fi frica de păianjeni, de tunet, de spaţii deschise şi aşa mai departe. Totuşi, aceste angoase fobice au uneori o bază reală. O definiţie mai utilă, care nu are nevoie să facă apel la caracterul real sau imaginar al fricii, este „reacţia la un factor deocamdată necunoscut, fie în mediul ambiant, fie în propria fiinţă“. Reacţia poate să apară din surse conştiente sau inconştiente. Această definiţie surprinde nesiguranţa ca factor central al angoasei şi se apropie mult de definiţia dată de Bion, de „premoniţie a unei trăiri afective“, ceea ce subliniază faptul că angoasa are legătură cu o experienţă emoţională cu probabilitate mare de a fi trăită iminent şi pune accentul pe caracterul ei necunoscut.

Ideea de premoniţie surprinde totodată un element esenţial al angoasei, întrucât presupune ceva înrudit cu un simţământ de groază. În plus, ea plasează ferm experienţa în corpul persoanei care o trăieşte, căci stările afective sunt în primul rând şi în principal stări organice. Ştim cu toţii cum resimţim angoasa: un nod în stomac, inima bubuind, senzaţii neplăcute sau un sentiment vag, dar persistent de nelinişte.

Hinshelwood scrie că teoriile psihanalitice despre angoasă au proliferat de‑a lungul anilor şi au legătură în principal cu probleme apărute din diferite forme de conflict. Ideile lui Freud despre angoasă s‑au schimbat pe parcursul carierei sale şi pot fi separate în trei etape. În prima etapă, el credea că angoasa nu are legătură directă cu idei sau gânduri, ci este rezultatul unei acumulări de energie sexuală sau libido, cauzată de abstinenţă sau de excitaţia sexuală neconsumată – spre exemplu, coitus interruptus. Libidoul neexprimat devine „îndiguit“ şi, ca o substanţă toxică, este convertit în angoasă. Se credea că activitatea sexuală regulată eliberează aceste blocaje şi înlătură angoasa.

Amplificarea tensiunii pulsionale fără nici o posibilitate de descărcare dă naştere unor simţăminte de neplăcere, pe când descărcarea ce reduce tensiunea pulsională acumulată, pentru redobândirea echilibrului sau a homeostaziei, poate fi plăcută. E uşor de văzut acest lucru la mulţimea care urmăreşte un meci de fotbal. În fotbal e de multe ori dificil să marchezi un gol, iar această nesiguranţă şi acumularea tensiunii creează angoasă. Există o trăire anticipativă tot mai tensionată a victoriei sau înfrângerii într‑o situaţie de conflict stilizată, în care triumful sau umilirea sunt aproape.

Majoritatea spectatorilor simt acest lucru, ceea ce dă naştere la încordare, uşor de observat pe chipurile din mulţime şi pe care fiecare o resimte la nivel corporal. Strigătele mulţimii sunt o metodă social acceptată de a descărca energia acumulată. Nivelul de anxietate creşte pe măsură ce echipa susţinută nu reuşeşte să înscrie şi îndeosebi dacă echipa adversă reuşeşte. Însă când echipa susţinută înscrie, se produce o eliberare masivă a tensiunii, prin strigăte, salturi şi urale, la care participă toată lumea. Sentimentul de eliberare plăcută e palpabil şi poate părea orgasmic.

Faptul că atât neplăcerea tensiunii tot mai mari şi plăcerea eliberării sunt împărtăşite cu un grup mare ajută la gestionarea angoasei, întrucât aceasta este dispersată la nivelul întregului grup şi, astfel, i se poate face faţă mai uşor. Apare deseori încercarea de a proiecta simţămintele neplăcute asupra suporterilor echipei adverse, de exemplu prin manifestările exultante şi totodată batjocoritoare faţă de susţinătorii echipei care pierde atunci când propria echipă câştigă, când spre aceştia se îndreaptă păduri de degete, ce indică direcţia în care se face proiecţia, şi suporterii scandează: „Acum nu cântaţi, acum nu mai cântaţi!“

Iubitorii pătimaşi ai fotbalului spun deseori că a‑ţi urmări echipa cum câştigă un meci e mai plăcut decât sexul. S‑a dovedit că la suporterii ai căror echipă a pierdut partida, nivelul de testosteron, hormonul sexual masculin, este ridicat. Această energie sexuală „blocată“ poate deveni nocivă într‑o manieră similară cu cea descrisă de Freud.

Dacă nu există cale de a descărca această tensiune toxică acumulată când, spre exemplu echipa pierde sau plăcerea golului marcat de ea dispare când cealaltă echipă egalează, angoasa poate să se amplifice şi să conducă la încercări de a descărca tensiunea pe căi inadecvate, prin comportamente violente sau antisociale. Cel mai adesea, ea e internalizată şi determină un sentiment similar deprimării. Sunt conştient că în acest exemplu acţionează mulţi alţi factori complecşi, de grup şi individuali, şi că el e hipersimplificat, în scopul unei expuneri cât mai clare.

Extras din „Anxiety”, Ricky Emanuel, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul