Arhive pe categorii: psihanaliza

Bolnavul ar putea suferi de oscilatii de dispozitie

Bolnavul ar putea deci suferi de oscilatii de dispozitie pe care el nu le stapaneste sau de descurajare, din cauza careia isi simte energia paralizata, deoarece crede ca nu face nimic bine, fara sa inteleaga, sau de timiditate anxioasa printre straini. El poate percepe, fara sa inteleaga, faptul ca rezolvarea sarcinilor sale profesionale i se pare dificila, dar la fel i se pare si orice decizie mai serioasa si orice intreprindere. Intr-o zi – nu se stie de ce – a suferit un atac penibil de sentimente de angoasa si de atunci nu poate sa mearga singur pe strada sau cu trenul fara sa-si calce pe inima, a trebuit sa renunte probabil complet la ambele. Sau, ceea ce este foarte ciudat, gandurile sale merg pe cai proprii si nu se lasa abatute de vointa lui. Ele urmaresc probleme care lui ii sunt indiferente, dar de care insa nu se poate descotorosi. Simte ca i se impun de la sine sarcini forte ridicole, cum ar fi sa numere ferestrele de pe fatadele caselor si in ceea ce priveste unele activitati simple, cum ar fi dusul scrisorilor la posta sau inchiderea robinetului de gaz, el cade, la o clipa dupa ce le-a realizat, prada indoielii daca a facut-o cu adevarat. Acest lucru este poate numai suparator si deranjant, dar situatia devine insuportabila atunci cand pacientul nu poate sa respinga dintr-o data ideea ca a aruncat un copil sub rotile masinii, ca a impins un necunoscut de pe pod in apa sau cand trebuie sa ne intrebe daca nu este el criminal pe care il cauta politia, faptas al delictului descoperit astazi. Aceasta este absurd, el stie, el nu a facut niciodata nici un rau unui om, dar nici daca el ar fi intr-adevar criminalul cautat senzatia – sentimentul de culpabilitate – nu ar putea fi mai puternica. […]

Toate aceste persoane se recunosc bolnave si cauta medici de la care asteapta inlaturarea acestor tulburari nevrotice. Medicii introduc si categorii in care sa intre aceste suferinte. Ei le diagnosticheaza cu diferite nume: neurastenie, psihastenie, fobii, nevroza obsesionala, isterie. Ei cerceteaza organele care dau simptomele: inima, stomacul, intestinul, organele genitale ni le gasesc sanatoase. Ei sfatuiesc bolnavul sa-si intrerupa modul de viata obisnuit, prescriu distractii, proceduri puternice si medicamente tonice prin care se obtin usurari trecatoare – sau chiar nimic. In final bolnavii afla ca exista persoane care se ocupa in mod cu totul special de tratamentul unor astfel de suferinte si intra in tratament cu acestea.

Extras din “Tehnica psihanalizei (opere 11)”,
Sigmund Freud, Editura Trei, 2004

Reclame

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, tulburari

Cum se formeaza simptomul?

Am putea folosi o povestioara pentru a vedea cum dorinta se va realiza in cele din urma, prin simptom si ca simptom. Mica poveste ar putea fi aceasta:

O persoana are o dorinta blocata. Prin urmare, persoana se simte dezamagita pentru ca nu a obtinut ceea ce a vrut. Furia este indreptata mereu spre o persoana – cineva anume – care a fost responsabila pentru blocarea dorintei. Mania indreptatita este intotdeauna produsa de sentimentele de neajutorare, neputinta sau dezamagire, in conditiile in care lipsa de control face ca furia sa fie, in cele mai multe cazuri, singurul mod de a-l recastiga. Dar la fel de frecvent, furia nu poate fi exprimata direct fata de acel cineva – persoana responsabila pentru acest sens, furia nu se poate instala decat intr-un loc in interior – in psihicul sau in inconstientul persoanei.

Iata acum un scurt dialog imaginar intre furie si dorinta blocata.

Furia ii spune dorintei:

–          Intru in preconstient, asa incat nici macar nu voi realiza ca sunt furioasa pe aceasta persoana, pe acest cineva care refuza sa-mi dea ceea ce vreau. Am motivele mele pentru care nu am fost in stare sa-l las sa afle ca sunt furioasa. Asa ca trebuie sa-mi ascund furia fata de acea persoana, acel cineva – si chiar sa nu recunosc nici fata de mine ca sunt furioasa.

Dorinta raspunde:

–          Si eu as vrea sa vin cu tine, pentru ca asa voi putea obtine ceea ce vreau.

Iar furia a spus:

–          Vino cu mine!

Si astfel, dorinta a sarit in spatele furiei si impreuna s-au cufundat, tot mai adanc in preconstient, si apoi in inconstient – direct in mijlocul aparatului psihic al perseanei.

Apoi, in sistemul inconstient, furia si dorinta alimenteaza furnalul inconstientului persoanei. Furia continua sa aprovizioneze furnalul, in vreme ce dorinta, care se afla deja in cuptor,este transformata in fumul care se ridica pe cosul furnalului.

Baza acestui cos e situata in furnalul partii inconstiente celei mai adanci a mintii/aparatului psihic. Pe masura ce fumul (dorinta transformata) se ridica pe cosul psihicului, el trece la nivelul subconstient al mintii, apoi atinge pragul constiintei si, in final, iese pe cos in viata  pe deplin constienta a persoanei. Dar acum, dorinta exista ca fum sub forma unui simptom, si nu in forma dorintei initiale care plecase la drum cu furia.

In plus, cat timp furia fata de cineva ramane in afara pragului constiintei persoanei – adica , in inconstient – simptomul ramane si el ca simptom. Ca sa ne intoarcem la mica noastra poveste, vom spune ca, atata vrema cat furia alimenteaza furnalul – adica, ramane inconstienta – dorinta va ramane sub forma unui simptom – chiar pentru totdeauna.

Numai cand furia fata de cineva anume devine constienta, simptomul poate disparea. Cu alte cuvinte, atunci cand furia fata de un cineva anume iese din inconstient si atinge pragul constiintei, persoana devenind constienta de furia ei si identificand pe acel cineva caruia ii este adresata aceasta furie, numai atunci va disparea fumul. Disparitia furiei din inconstient inseamna disparitia simptomului.

Persoana care isi constientizeaza furia, dar refuza sa se confrunte cu acel cineva nu va avea un simptom. Totusi, daca simptomul mai lasa unele urme, ele nu vor fi importante, disparand dupa o scurta perioada de timp.

Extras din “4 pasi catre linistirea sufletului”,
Henry Kellerman, Editura Trei, 2008

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, tulburari

Una spunem, alta transmitem

… extras din The master, o nuvela a lui Colm Toibin:

Ea stia ca fiecare din jurul lor dorea sa auda ce spune si, in consecinta, alterna o voce ridicata cu una in soapta. Pe unii ii saluta doar printr-o inclinare a capului, cu altii vorbea putin, dar nu se oprea la nimeni. Inainta insa prin multime spre spatiul lor, aratand clar, prin modul ei de a privi, ca nimanui nu-i este permis sa li se alature. (2004, p. 232)

Ceea ce Toibin reuseste sa arate in descrierea verbala a actiunilor si exprimarilor acestei femei este cum se pozitioneaza ea in relatie cu altii. Este o demonstratie clara a procesului relational implicit, atat in actiunile ei cat si in modul in care aceste actiuni erau “interpretate” de catre ceilalti. Ea nu trebuia sa le spuna celorlalti nimic, nimic in cuvinte, despre faptul ca ei nu aveau voie sa i se alature. Ea spunea asta prin intreaga plaja de posibilitati de exprimare disponibile unei fiinte (umane) care avea un corp. Merita sa mentionam ca, intr-o situatie terapeutica, astfel de “actiuni” vor determina analistul sa interpreteze conflictele, apararile si dorintele pacientei.

Acest tip de semnificatii interpersonale se afla in interactiuni inca de la inceputul vietii. De exemplu, intr-o inregistare video facuta acasa la o tanara mama depresiva in interactiune cu copilului ei de 18 luni, mama sta pe canapea, iar fiul ei se afla putin mai departe, band din sticla lui. Ea sta crispata, in coltul indepartat al canapelei, priveste in gol, fumand o tigara cu o mana si tinand cealalta mana de-a lungul spatarului canapelei, in directia fiului sau. El termina sticla, se ridica in picioare pe canapea si incepe sa sara pe aceasta timp de un minut sau doua. Apoi se opreste si se lasa sa cada peste genunchii mamei. In acel moment, fara sa-si schimbe pozitia si sa-si miste bratele, ea isi intoarce capul spre el si ii spune rastit “Ti-am spus sa nu mai sari pe canapea”.

Dat fiind momentul in care apare atacul, neplacerea ei nu are de-a face cu statul sau cu saritul copilului pe canapea, ci cu faptul ca acesta a produs un contact fizic, de joc, cu ea. In alte secvente ale aceleasi inregistrari, il vedem pe copil mergand spre ea, indreptand mainile spre genunchii ei si apoi retragandu-le chiar inainte de a o atinge. Este evident ca aversiunea mamei fata de atingerile afectuoase l-a determinat pe copil sa-si inhibe actiunile de cautare a contactului fizic cu ea. Fiind repetat in timp, acest pattern ajunge sa constituie o parte din cunoasterea relationala implicita a copilului si este de presupus ca va defini si interactiunile lui de mai tarziu cu ceilalti.

Se pot observa clar la mama afectele intense care-i insotesc incercarile de a bloca unele forme de dialog cu fiul sau (cele care implica caldura afectiva, acceptarea comunicarii, etc), reactii pe care acesta le va incorpora ulterior ca parte a propriilor lui incercari de a-si bloca acele forme similare ale discursului interior. Acest fapt este destul de diferit de ideea enuntata de Fonagy, conform careia copilul unei mame borderline isi inhiba in mod activ abilitatea de a reflecta asupra afectului parintelui din cauza “continutului” incomod al reprezentarii urii parintelui (Bateman si Fonagy, 2004). Din perspectiva noastra, ura parintelui este exprimata prin procesele particulare din cadrul schimbului copil-parinte, cum ar fi indepartarea de copilul care-i cere afectiune sau blocarea tentativelor acestuia de a avea astfel de initiative. Aceste actiuni ale mamei sunt implicite si devin internalizate de catre copil in forma de proces (si nu de continut), in calitate de “ura pentru ofertele de atasament”, ceea ce reprezinta o rezistenta profunda la cautarea ajutorului in afara.

Extras din „The foundational level of psychodynamic meaning:Implicit process in relation to confl ict,defense and the dynamic unconscious”

BOSTON CHANGE PROCESS STUDY GROUP (BCPSG), The International Journal of Psychoanalysis, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia

Psihoterapia: o lume a paradoxului

In inconstient nu exista nici negare, nici contraziciri si nu exista nici conceptul de timp (Freud, 1915).

Exista multe paradoxuri in psihoterapie. Voi mentiona doar cateva.

Pentru ficare persoana exista intotdeauna doua relatii – una externa si una interna. Realitatea externa este traita intermenii realitatii interne a individului, la randul ei modelata de experienta trecutului si de tendinta permanenta de a vedea prezentul in termenii acelui trecut. Prin urmare, terapeutii trebuie sa gaseasca moduri de a recunoaste ambele realitati, cat si interactiunea lor constanta.

Exista multe posibilitati de reamintire. In viata de zi cu zi, memoria e considerata ca un proces constient. Cand functioneaza memoria inconstienta, intalnim un alt tip de aducere-aminte in care amanuntele vii din trecut sunt retraite in prezent. Aceasta reptare a trecutului nu se reduce in nici un caz la timpuri bune reamintite, ca in cazul nostalgiei. Mai frecvent se retraieste in timpul analizei sau terapiei ceea ce in trecut a provocat teama. Se crede ca explicatia consta in incercarea inconstienta de a stapani acele anxietati de necontrolat in trecut.

Nimeni nu-si poate cunoaste inconstientul fara ajutor din partea altei persoane. Refularea postreaza o rezistenta fata de ceea ce a fost idepartat din constient si totusi, indicatii privind conflictul inconstient apar sub forme derivate pe care o alta persoana e in stare sa le recunoasca. Daca acestei comunicari inconstiente i se poate da o interpretare semnificativa si accesibila pentru pacient, ceea ce inainte fusese “abordat” doar ca o refulare incepe sa intre in constient devenind un subiect controlat constient si adaptat: “unde a fost inconstient, acolo va fi constient” (Freud, 1933, p. 80).

Terapeutii obisnuiesc sa se considere ca fiind acei care incearca sa inteleaga inconstientul pacientului. Ceea ce nu se ia in considerare, de obicei, este ca si pancientii citesc inconstientul terapeutului in mod constient sau inconstient. Terapeutii nu mai pot pretinde ca ar fi ecranul alb sau oglinda perfecta, asa cum sustinea la inceput Freud, deoarece, la randul lor, sunt tot oameni si nimeni nu poate fi perfect. Orice analist si orice terapeut comunica pacientului despre sine mult mai mult decat se crede in general. Este important sa se tina cont de acest fapt clinic.

Terapeutii incearca sa nu faca greseli sau sa nu fie surprinsi in comportament defensiv propriu. Totusi, in anumite cazuri, se poate intampla si asa. Deseori, pacientii folosesc in mod inconstient greselile acestea, aruncand o noua lumina asupra procesului terapeutic. Practica ulterioara cu pacientul are deseori de castigat in urma experientei terapeutului care e in stare sa invete de la pacient. In felul acesta, terapia este recuperata de pe acest fagas altfel serios subminat.

Extras din “Invatand de la pacient”,
Patrick Casement, Editura esf, 1996

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia

Pentru terapeuti, dar interesant si pentru pacienti

In relatia terapeutica, atentia terapeutului se axeaza pe revenirea tuturor proceselor infantile care au fost reprimate (adica pe manifestarea inconstientului pacientului). In cadrul si prin intermediul acestei reveniri, adica a transferului, terapeutul incearca sa infranga metodele distructive de aparare ale pacientului. Facand legatura intre ceea ce se intampla in relatia pacientului cu lumea externa si ceea ce se intampla in relatia de transfer cu terapeutul, acesta din urma poate pune totul cap la cap si, folosindu-se de sentimentele sale de contratransfer, ii poate spune pacientului ceea ce acesta are nevoie sa stie, pentru a-si reunifica partea constienta cu cea inconstienta.

Prin urmare, terapeutul trebuie sa ramana ferm si empatic cand se confrunta cu transferul de ostilitate al pacientilor, cu acting out-ul intentiilor lor sexuale sau sa te pierzi in incercarile lui de a sabota relatia, ci sa cauti permanent intelegerea si sa te lupti cu transferul patientului, precum si cu propriul contratransfer. Pentru a putea ajuta un pacient sa fie din nou autentic, terapeutul insusi trebuie sa fie autentic. In fond, terapeutul trebuie sa petreaca la fel de mult timp analizandu-si propriul transfer pe cat o face anlizandu-l pe acela al pacientului.

Mai mult decat atat, terapeutul trebuie sa stie cum sa foloseasca contratransferul. Mai recent, analisti cum ar fi Robert Langs, Harold Searles, Hyman Spotnitz si D. W. Winnicott s-au ocupat de acest aspect. Langs arata cum induc terapeutii transferurile, cel mai adesea fara sa-si dea seama, oferind un cadru detaliat pentru controlarea terenului de forta dintre terapeut si pacient. Searles, Spotnitz si Winnicott prezinta modul in care terapeutii isi pot exprima sentimentele de contratransfer, pentru a iesi dintr-un impas, pentru a arata pacientului ce impact are asupra terapeutului sau pentru a-l imuniza la agresiune (fie ea a pacientului sau a terapeutului). Ei sustin ca terapeutii care sunt in acord cu ei insisi nu au nevoie sa se ascund in spatele unei masti inexpresive.

Extras din “101 greseli in psihoterapie”,
Richard C. Robertiello, Gerald Schoenewolf, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia

Supraeul nu e chiar totuna cu conştiinţa

Toată lumea are Supraeu. Nu‑l numesc toţi astfel; unii îi spun conştiinţă sau chiar conştiinţă încărcată, alţii îi spun moralitate. Dar indiferent de nume, toată lumea are acest for lăuntric. Supraeul poate fi recunoscut cel mai uşor ca acea voce din mintea ta (dar, aşa cum vom vedea, nu se limitează la ea) care nu te lasă să faci un lucru greşit (ilegal, imoral, răutăcios) când nimeni n‑ar avea cum să afle. Tot ea te pedepseşte din interior când cazi pradă ispitei şi faci ceva ce ştii că n‑ar fi trebuit… iar uneori chiar şi când nu faci nimic necuvenit.

Ai crede că acea voce e „conştiinţa“ ta, dar ideea freudiană de Supraeu nu e chiar totuna cu conştiinţa, deşi cele două au multe trăsături şi caracteristici asemănătoare. Una dintre cele mai mari diferenţe între ideea foarte veche de „conştiinţă“ şi extensia ei psihanalitică numită Supraeu constă în aceea că în conceptul de Supraeu se recunoaşte faptul că deseori există prea puţină legătură între ceea ce crede un om că e permisibil şi ceea ce‑i dă voie să facă, concret, Supraeul lui. Sau altfel spus: uneori ne putem simţi foarte vinovaţi sau trăim o senzaţie vagă că suntem vicioşi fără a conştientiza ce‑am făcut ca să ne simţim aşa. De pildă, se întâmplă deseori ca oamenii să constate o stare de neliniştite când li se pun întrebări la vamă, într‑un aeroport, sau sunt opriţi de poliţie pentru un control de rutină, chiar dacă ştiu că n‑au făcut nimic cu adevărat ilegal.

Ca lucrurile să se complice şi mai mult, Supraeul ne vorbeşte uneori foarte direct şi răspicat din interior: „Treci la treabă ACUM! Destul ai tras de timp!“ sau „Să NU mai mănânci încă o bomboană de ciocolată!“ sau „Dacă laşi vasele murdare pe masă, va trebui oricum să le speli când te întorci, aşa că spală‑le înainte de a ieşi!“. Uneori e mai punitiv: „Eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta; ZĂU că eşti o persoană afurisită şi răutăcioasă dacă te porţi aşa cu sora ta!“ Iar alteori e foarte punitivă: „Eşti un om indescriptibil, îngrozitor de afurisit! Nu meriţi nici prietenia şi nici iubirea nimănui! Meriţi doar să fii nefericit.“ Toate acestea sunt modalităţi prin care Supraeul ne poate da ordine sau ataca direct, din interiorul fiinţei noastre.

Pe de altă parte, adesea e prea dureros să ai o astfel de voce lăuntrică, aşa că reuşim într‑un fel sau altul s‑o percepem ca provenind de la alţi oameni: „Soră‑mea mă urăşte fiindcă am arătat un dram de răutate faţă de ea – e hipersensibilă şi foarte rece şi întotdeauna mă face să mă simt prost.“ „Şeful meu mă acuză mereu că întârzii.“ „Ştiu că oamenii ăştia se gândesc că sunt grasă şi dezgustătoare când mă văd mâncând bomboane de ciocolată.“ Şi de multe ori, Supraeul ne îndrumă ori ne interzice să facem un lucru sau altul, iar noi nici măcar nu suntem conştienţi de asta; poate ne dăm seama doar că în noi se petrece ceva inexplicabil: „Nu ştiu de ce, dar n‑am deloc chef să merg la petrecere.“ „Nu ştiu… pur şi simplu nu mă pot relaxa niciodată decât după ce mi‑am terminat toate temele.“ „Sunt perfect fericit să fiu un peştişor mic într‑un heleşteu mic; ambiţiile mari nu‑s de mine!“ În astfel de momente, Supraeul e invizibil sau inaudibil sau – cum ar spune psihanaliştii – inconştient. Nu ştim că ne influenţează, dar el are un efect puternic asupra simţămintelor, dorinţelor şi comportamentului nostru.

Extras din “The Superego”, Priscilla Roth, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul

Ce este angoasa?

Cu siguranţă, angoasa nu se reduce la frica iraţională. În multe cazuri ar fi iraţional să nu simţi angoasă. Spre exemplu, persoana căreia tocmai i‑a fost diagnosticat un cancer are tot dreptul să resimtă angoasă. Ne‑am alarma imediat dacă n‑ar simţi‑o. Cu toate că unele dintre fricile acelei persoane ar putea fi iraţionale, faptul că se teme nu e deloc iraţional.

Angoase iraţionale pot fi găsite deseori în fobii – cum ar fi frica de păianjeni, de tunet, de spaţii deschise şi aşa mai departe. Totuşi, aceste angoase fobice au uneori o bază reală. O definiţie mai utilă, care nu are nevoie să facă apel la caracterul real sau imaginar al fricii, este „reacţia la un factor deocamdată necunoscut, fie în mediul ambiant, fie în propria fiinţă“. Reacţia poate să apară din surse conştiente sau inconştiente. Această definiţie surprinde nesiguranţa ca factor central al angoasei şi se apropie mult de definiţia dată de Bion, de „premoniţie a unei trăiri afective“, ceea ce subliniază faptul că angoasa are legătură cu o experienţă emoţională cu probabilitate mare de a fi trăită iminent şi pune accentul pe caracterul ei necunoscut.

Ideea de premoniţie surprinde totodată un element esenţial al angoasei, întrucât presupune ceva înrudit cu un simţământ de groază. În plus, ea plasează ferm experienţa în corpul persoanei care o trăieşte, căci stările afective sunt în primul rând şi în principal stări organice. Ştim cu toţii cum resimţim angoasa: un nod în stomac, inima bubuind, senzaţii neplăcute sau un sentiment vag, dar persistent de nelinişte.

Hinshelwood scrie că teoriile psihanalitice despre angoasă au proliferat de‑a lungul anilor şi au legătură în principal cu probleme apărute din diferite forme de conflict. Ideile lui Freud despre angoasă s‑au schimbat pe parcursul carierei sale şi pot fi separate în trei etape. În prima etapă, el credea că angoasa nu are legătură directă cu idei sau gânduri, ci este rezultatul unei acumulări de energie sexuală sau libido, cauzată de abstinenţă sau de excitaţia sexuală neconsumată – spre exemplu, coitus interruptus. Libidoul neexprimat devine „îndiguit“ şi, ca o substanţă toxică, este convertit în angoasă. Se credea că activitatea sexuală regulată eliberează aceste blocaje şi înlătură angoasa.

Amplificarea tensiunii pulsionale fără nici o posibilitate de descărcare dă naştere unor simţăminte de neplăcere, pe când descărcarea ce reduce tensiunea pulsională acumulată, pentru redobândirea echilibrului sau a homeostaziei, poate fi plăcută. E uşor de văzut acest lucru la mulţimea care urmăreşte un meci de fotbal. În fotbal e de multe ori dificil să marchezi un gol, iar această nesiguranţă şi acumularea tensiunii creează angoasă. Există o trăire anticipativă tot mai tensionată a victoriei sau înfrângerii într‑o situaţie de conflict stilizată, în care triumful sau umilirea sunt aproape.

Majoritatea spectatorilor simt acest lucru, ceea ce dă naştere la încordare, uşor de observat pe chipurile din mulţime şi pe care fiecare o resimte la nivel corporal. Strigătele mulţimii sunt o metodă social acceptată de a descărca energia acumulată. Nivelul de anxietate creşte pe măsură ce echipa susţinută nu reuşeşte să înscrie şi îndeosebi dacă echipa adversă reuşeşte. Însă când echipa susţinută înscrie, se produce o eliberare masivă a tensiunii, prin strigăte, salturi şi urale, la care participă toată lumea. Sentimentul de eliberare plăcută e palpabil şi poate părea orgasmic.

Faptul că atât neplăcerea tensiunii tot mai mari şi plăcerea eliberării sunt împărtăşite cu un grup mare ajută la gestionarea angoasei, întrucât aceasta este dispersată la nivelul întregului grup şi, astfel, i se poate face faţă mai uşor. Apare deseori încercarea de a proiecta simţămintele neplăcute asupra suporterilor echipei adverse, de exemplu prin manifestările exultante şi totodată batjocoritoare faţă de susţinătorii echipei care pierde atunci când propria echipă câştigă, când spre aceştia se îndreaptă păduri de degete, ce indică direcţia în care se face proiecţia, şi suporterii scandează: „Acum nu cântaţi, acum nu mai cântaţi!“

Iubitorii pătimaşi ai fotbalului spun deseori că a‑ţi urmări echipa cum câştigă un meci e mai plăcut decât sexul. S‑a dovedit că la suporterii ai căror echipă a pierdut partida, nivelul de testosteron, hormonul sexual masculin, este ridicat. Această energie sexuală „blocată“ poate deveni nocivă într‑o manieră similară cu cea descrisă de Freud.

Dacă nu există cale de a descărca această tensiune toxică acumulată când, spre exemplu echipa pierde sau plăcerea golului marcat de ea dispare când cealaltă echipă egalează, angoasa poate să se amplifice şi să conducă la încercări de a descărca tensiunea pe căi inadecvate, prin comportamente violente sau antisociale. Cel mai adesea, ea e internalizată şi determină un sentiment similar deprimării. Sunt conştient că în acest exemplu acţionează mulţi alţi factori complecşi, de grup şi individuali, şi că el e hipersimplificat, în scopul unei expuneri cât mai clare.

Extras din „Anxiety”, Ricky Emanuel, Icon Books

Traducere de Anacaona Mîndrilă

Un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul