Arhive pe categorii: psihanaliza

Reguli tehnice si etice internationale ale psihanalizei pentru adulti, adolescenti si copii

Cura psihanalitică se ghidează după reguli tehnice şi etice care decurg din teoria funcţionării aparatului psihic, teoria dezvoltării afective şi intelectuale, teoria psihogenezei tulburărilor psihice şi teoria traumei.Respectarea acestor reguli tehnice şi etice reprezintă un aspect esenţial şi una dintre condiţiile reuşitei curei psihanalitice.

Întâlnirile preliminare constau în evaluarea diagnostică şi structurală. Aceste întâlniri preliminare pot avea şi un efect terapeutic derivat din ascultarea simultan empatică şi trebuie să se soldeze cu cea mai bună indicaţie terapeutică. Formularea indicaţiei de terapie are loc după încheierea perioadei de evaluare preliminară. Contractul terapeutic este încheiat între psihanalist şi client şi între psihanalist şi părinţi/tutori legali, în cazul copiilor şi adolescenţilor minori.

Contractul terapeutic conţine următoarele reguli şi exigenţe:

  • Durata şedinţei este de 45 minute, fără a putea fi prelungită în caz de întârziere.
  • Frecvenţa variază de la una la cinci şedinţe pe săptămână, faţă în faţă sau pe divan.
  • Plata şedinţelor şi modalităţile de plată sunt comunicate de la început, iar modificările ulterioare – mărire sau micşorare de preţ – sunt, în principiu, în raport cu inflaţia sau alte considerente ce ţin de realitatea externă sau/şi internă a pacientului.
  • Toate şedinţele sunt obligatoriu plătite, indiferent de natura motivelor care determină absenţele. Această regulă asigură exigenţa de continuitate terapeutică, de spaţiu, de timp şi de relaţie terapeutică.
  • Teoria funcţionării aparatului psihic şi exigenţele tehnice care decurg din aceasta impun analiza motivelor conştiente şi inconştiente şi ale beneficiilor (primare, secundare sau/şi simptomatice) ale absenţelor de la şedinţe.
  • În măsura posibilului şi pentru respectarea cadrului este indicat ca vacanţele terapeutului şi ale pacientului să coincidă.
  • Confidenţialitatea conţinutului şedinţelor este asigurată prin codul etic al psihanalistului şi prin contractul implicit sau explicit cu pacientul / clientul.
  • Nimic din conţinut, simptome sau problematică nu poate fi comunicat fără acordul pacientului/clientului.
  • Comunicarea ştiinţifică a cazurilor trebuie să ţină cont de două reguli de bază: acordul pacientului şi mascarea identităţii pacientului, în aşa fel încât doar el singur şi numai el să se poată recunoaşte în textul ştiinţific prezentat.
  • Deciziile importante sunt în prealabil discutate în cadrul şedinţelor de psihanaliză. Anumite decizii pot fi simptomatice sau decurgând din aspecte ale funcţionării pacientului în viaţa sa sau în cadrul procesului terapeutic. Din acest motiv este absolut necesară analiza lor în şedinţă, înaintea trecerii la act.
  • Întreruperea sau sfârşitul terapiei se face doar de comun acord, dar nu fără a analiza motivele şi starea de fapt actuală a pacientului.
  • În cazul psihanalizei copiilor, terapia prin joc şi importanţa relaţiei cu părinţii impun procesului caracteristici speciale.
  • Terapeutul va răspunde în şedinţe separate solicitărilor de întrevedere ale părinţilor, iar copilul va fi informat asupra acestor întrevederi cu părinţii.
  • Părinţii sunt datori să răspundă solicitării pentru întrevedere a terapeutului.
  • În cazul adolescenţilor, aceştia vor fi informaţi atât despre solicitarea părinţilor, cât şi despre aceea a terapeutului pentru întrevederile separate.
  • Psihanalistul comunică într-un mod terapeutic şi/sau interpretativ anumite conţinuturi, în scopul de a cataliza şi facilita comunicarea adolescentului cu familia sa, de a calma angoasa parentală şi de a crea o atmosferă care să nu intensifice rezistenţa la terapie / schimbare / evoluţie.
  • În toate cazurile este indicată restrângerea la maximum a relaţiilor personale din afara relaţiei terapeutice.

Preluare http://www.generatia.ro

Comentarii închise la Reguli tehnice si etice internationale ale psihanalizei pentru adulti, adolescenti si copii

Din categoria psihanaliza

Comportamentul provocator

Te comporti astfel incat sa-i determini pe ceilalti sa-ti faca ceva. Daca finalul este unul sexual, daca esti agresat, i-ai incitat sa te faca sa suferi, posibil sa te pedepseasca, pentru a-ti diminua vinovatia resimtita.

Pe perioada formarii mele in psihiatria generala, unii rezidenti isi aratau dispretul fata de indivizii provocatori, numindu-i “excitatori ai inconstientului”. De exemplu, “vanatorii” sexuali au gasit diferite moduri de manipulare pentru a-si convinge victimele vulnerabile sa se angajeze in activitati sexuale.

De regula, se presupune ca persoanele atractive sau cu un comportament seductiv sunt intrucatva constiente de ceea ce fac si ca urmaresc un scop precis. Insa exista si situatii in care provocatorul (sau provocatoarea) este relativ surprins(a) de excitatia pe care o trezeste in celalalt – datorita activitatii unor aparari inconstiente, printre care provocarea interesului sexual in celalalt, insotita uneori si de negarea efectelor reale ale comportamentului sau.

In 2002, un coleg a relatat o consultatie atipica avuta cu o pacienta foarte atractiva, care s-a plans de faptul ca toti barbatii intalniti pareau sa isi manifeste imediat interesul sexual fata de ea. Un aspect particular era ca ea purta la birou o bluza trasparenta fara sutien. La un moment dat, terapeutul a sugerat discret ca pacienta parea sa nu realizeze ca problema sa putea fi legata de modul sau de a se imbraca. La inceput aceasta s-a aparat, rationalizand ca bluzele transparente erau “la moda”. Cu toate acestea, a inteles curand ca explicatia era o rationalizare si ca inconstient le provoca celorlalti interesul sexual, in timp ce dorintele sale exhibitioniste ramaneau in afara campului constiintei. Ea si-a imbracat haina, ramanand astfel pentru tot restul consultatiei.

Este posibil ca indivizii masochisti, ce isi provoaca suferinta, sa incerce sa se elibereze de vinovatie, desi motivatiile autopedepsirii pot avea la baza si alte dinamici (Novick & Novick, 1996). Printre numeroasele motive, se pot numara:

– Controlul asupra momentului producerii unei experiente neplacute, de care se tem (transformarea pasivitatii in activitate)

– Dovedirea prin procrastinare (amanare) ca pot, in mod repetat, face fata unor situatii neplacute, in care il fac pe celalalt sa astepte si sa-i declanseze astfel iritarea

– Impiedicarea accesului in constiinta al pulsiunilor distructive indreptate catre o victima – identificarea cu victima (MacGregor, 1991)

– Repetarea inconstienta, in forma simbolica, a traumelor anterioare, pentru a se convinge de veridicitatea ideilor magice (gandirea magica) si a raspunde diferit la evenimentul traumatic (“punerea in act” a conflictelor transferentiale)

– Provocarea ostilitatilor si criticismului din partea semenilor, care de fapt reprezinta propriile sentimente resimtite la adresa acestora

– Fantasma ca fac inofensiva o persoana care le provoaca angoasa (Loewenstein [1957] seducerea agresorului)

– Comportamentul adeziv fata de un iubit narcisic sau sadic, pentru a controla propria anxietate si depresie legate de pierderea acestuia

– Provocarea luptelor pentru putere, in scopul evitarii unor dorinte sexuale conflictuale (regresia libidinala anala)

– “Imblanzirea” unor figuri autoritare, astfel incat sa obtina magic “puterea falica” a acestora (identificarea cu obiectul idealizat, implicand ceea ce Greenacre [1956] a denumit “Fascinatie a penisului” patologica)

– Crearea sau impiedicarea la nivel inconstient a fuziunii identitatilor (adica dintre reprezentarea sinelui si cea a obiectului), datorata unei slabe diferentieri a sinelui de obiect si conflictelor privind distanta emotionala (Akhtar, 1994)

– Transformarea pulsiunilor, astfel ca suferinta capata, la nivel simbolic, o semnificatie sexuala (Freud, 1919)

– Obtinerea simbolica a unei gratificari orale sau genitale din partea celui care ii face sa sufere, asociata cu ideea ca acesta ii iubeste (aparare versus pierderea iubirii)

– Diminuarea vinovatiei legata de sexualitate, astfel incat excitarea sexuala sa le poata produce placere.

Extras din “101 aparari. Cum se autoprotejeaza mintea”,
Jerome S. Blackman, Editura Trei, 2009

Comentarii închise la Comportamentul provocator

Din categoria psihanaliza, psihicul, sexualitatea

Despre patologie

Diversele psihoze implica deficiente la nivelul functiilor autonome ale Eului. Deficiente de integrare (organizare) a gandirii, a capacitatii de abstractizare, a relatiei cu realitatea si în testarea realitatii. În depresia cu caracter psihotic, functia de autoconservare poate fi, de asemenea, deteriorata. Din cauza deficientelor de integrare, dezvoltarea sinelui si reprezentarile de obiect sunt, de asemenea, afectate. Din punct de vedere clinic, prin urmare, persoanele psihotice manifesta limitari în a manifesta caldura, empatie, încredere, precum si probleme de identitate, apropierea si / sau a stabilitatea în relatie.
La persoanele ale caror functii autonome Eului sunt intacte, dar care indica în continuare probleme de relatie, diagnosticul de multe ori se încadreaza în categoria, cunoscuta sub numele de „Borderline”. Pacientii borderline au de multe ori deficite, în controlarea impulsurilor, afectelor sau fanteziilor – dar capacitatea lor de a testa realitatea ramane mai mult sau mai putin intacta.
Adultii care nu au sentimente vinovatie si rusine si care au un comportament antisocial, sunt de obicei diagnosticati ca psihopatii sau, folosind exprimarea din DSM-IV-TR, tulburari de personalitate antisociale.
Panica, fobiile, conversiile, obsesiile, compulsiile si depresia usoara (psihananalisti spun despre aceste simptome ca sunt „nevrotice”), nu sunt de obicei cauzate de deficiente ale functiilor Eului. Acestea au ca si cauza conflicte intrapsihice. Aceste conflicte sunt create, în general, intre dorinte sexuale, ostil-agresive, vinovatie si rusine, pe de o parte si factorii de realitate pe de alta parte. Conflictele pot fi constiente sau inconstiente si pot crea anxietate, depresie si/sau manie.
Mecanismele de aparare sunt cele care ii ajuta pe oameni sa pastreze in afara constientului conflictele psihice, altfel greu de suportat. „Refularea” este termenul dat mecanismului de aparare care tine in afara constientului gandurile deranjante. „Izolarea afectului” este termenul folosit pentru pastrarea senzatiilor neplacute in afara de constientului. Totusi, simptomele nevrotice pot aparea, cu sau fara deficiente ale functiilor eului. Prin urmare, nu sunt putine cazurile cand intalnim pacienti cu schizofrenie care sunt si obsesiv-compulsivi, pacientii care sufera de panica in cazul tulburarilor de personalitate, etc.

Comentarii închise la Despre patologie

Din categoria psihanaliza

Esential pentru psihanaliza este lipsa scopului

Esential pentru psihanaliza si ceea ce o deosebeste pe aceasta de majoritatea altor tipuri de abordara a persoanei umane, inclusiv de toate modalitatile de psihoterapie, este lipsa, cel putin ca scop constient al psihanalistului, a oricaror intentii si actiuni de “indreptare” a personalitatii analizandului. Efectul benefic pe care a mizat Freud (schimbarea sau vindecarea) nu trebuie, din perspectiva psihanalizei (freudiene), sa fie urmarit deliberat, in calitate de “scop” al actiunii. La modul ideal, psihanaliza isi stabileste drept tinta vizata numai “analiza” modului de functionare a mintii analizandului, functia de re-sintetizare (a ceea ce a fost descompus prin analiza) fiind lasata in intregime in responsabilitatea subiectului analizat. Acesta isi va restructura personalitatea pe parcursul analizei (adesea si mult timp dupa incheierea acesteia) in functie de predispozitiile si de optiunile sale specifice, fapt care-i va permite sa evolueze in acord cu natura sa autentica si unica. Acest principiu psihanalitic al “non-interventiei normative”, cel putin in mod direct si constient, in structura interna de organizare a analizandului, in sistemul sau intim de valori motivationale, deosebeste radical psihanaliza atat de psihologie cat si de medicina. In 1937, cu doi ani inaintea mortii sale, Freud preciza cu referire la acest subiect: “Scopul nostru nu va fi acela de a inlatura orice deficienta a caracterului cuiva in vederea atingerii unei normalitati schematice si nici de a pretinde ca o persoana care a fost ‘complet analizata’ ar trebui sa nu aiba nici un fel de pasiuni si conflicte interne. Treaba psihanalizei este sa asigure eu-lui cele mai bune conditii psihologice de functionare; odata realizat acest lucru, psihanaliza si-a incheiat misiunea.” (Freud, 1937, p. 250).

Extras din “Psihanaliza si psihoterapie psihanalitica”,
Eugen Papadima, Editura Jurnalul Literar, 2002

Comentarii închise la Esential pentru psihanaliza este lipsa scopului

Din categoria psihanaliza

Cum se percepe gelozia din interior si din exterior?

Sa clarificam pe cat posibil lucrurile. Numai ca imediat se va dovedi cat de complicata este gelozia, in cate directii este orientata. In fiecare caz, gelozia este un conflict relational intre trei oameni, de cele mai multe ori intre doi de acelasi sex si unul de sex opus. De regula, cel mai gelos este cel a carui relatie de durata a fost violata, prin urmare – pe scurt – sotul sau sotia. Acesta se simte amentintat, frustrat, inselat, manevrat. Dar si noul partener este uneori (nu intotdeauna) invidios pe drepturile pretinse de partenerul de lunga durata, este furios si trist, pentru ca trebuie sa renunte, sa lupte, sa astepte ori sa se ascunda. Partenerul de lunga durata devine, daca nu chiar dusmanul sau, atunci in orice caz rivalul sau, cineva care-i sta in cale. Crutata de gelozie este doar persoana care se afla intre cele doua persoane concurente – cel putin in cadrul triunghiului relational aparut. Dar si ea este apasata, desigur, in conflictele care depasesc nivelul unui amuzament, de o puternica presiune provocata de ingrijorare, neliniste, adesea de sentimente de vinovatie. In afara triunghiului, gelozia nu este numai posibila, ci deseori manifestata de persoana curtata, atunci cand sotia, care parea mult mai putin atragatoare decat noua iubire, devine la randul ei mai independenta si incearca eventual sa dea atentie altor barbati, sau atunci cand prietena din noua diada isi intinde pentru prima oara antenele in lumea cu care rivalizeaza. Sau ramane, ca inainte, gelozia pe mama, copii, munca.

Gelozia ca atare este totusi pretutindeni aceeasi. Acuitatea si importana in viata individului variaza, nu si ceea ce caracterizeaza sentimentul. La intebarea frecventa referitoare la deosebirile dintre gelozia masculina si cea feminina se poate raspunde doar in ceea ce priveste psiho- si sociogeneza, nu insa si la afectul in cauza. Dintre sentimentele cunoscute in viata nici unul nu este mai chinuitor. Caci tristetea este “mai mare” si, sub aspect moral, ireprosabila, teama este raportata la o situatie si este “mai justificata ”, invidia este mai perceptibila, ura mai clara. Prin aceasta comparare cu alte sentimente puternice si negative am relevat caracteristica principala a geloziei: ambivalenta ei ucigatoare, sfasierea intre dragoste si ura, care se rasfrange – si acest lucru este decisiv – numai asupra celor mai importante si mai apropiate persoane. In ceea ce priveste aceasta ultima trasatura, in comparatie cu sentimentele amintite mai sus, ea nu poate fi puse alaturi decat de tristete, cu care Freud o vedea in paralel.

Legatura stransa cu sentimentul pretuirii de sine, pe de o parte, si pretuirea persoanelor iubite, pe de alta parte, constituie in mod cert una dintre principalele cauze pentru care se intampla atat de des ca nici macar oamenii suspiciosi sa nu observe mult timp situatia care in cultura noastra determina gelozia, si anume relatia de iubire a sotiei sau sotului cu un alt partener. Ei refuza sa priveasca atent, temandu-se inconstient ca vor trebui sa tot priveasca atent; si – potrivit tezei psihanalitice multiplu confirmate – ei stiu, de fapt, cat de ingrozitoare este gelozia, pentru ca au trait-o deja in trecutul lor. In cazuri extreme, situatia poate arata astfel: o femeie internata pentru delir de gelozie intr-un spital de psihiatrie spune: “Eu nu sunt peloasa …” (Lagache 1946, p. 6) si, intr-un anumit sens, are dreptate. Daca, din teama incanstienta, gelozia este reprimata vesnic, se poate intampla ca ea sa  iasa la lumina ca psihoza, la fel cum iese focul dintr-un vulcan aparent stins.

Extras din “Forme ale geloziei”,
Hildegard Baumgart, Editura Trei, 2008

Comentarii închise la Cum se percepe gelozia din interior si din exterior?

Din categoria psihanaliza, relatia

Agresivitatea pasiva si mânia latenta

Ben s-a plans ca fusese trecut cu vederea la promovari. Seful lui i-a spus: “Nu mi se pare ca ai fi capabil sa faci fata responsabilitatii”. Dar Ben a continuat sa se planga si, in cele din urma, seful i-a dat totusi un mic proiect de care sa se ocupe, ca o sansa pentru a-si demonstra capacitatile.

Proiect care, Ben nedandu-si seama ca este pus la incercare, a tot stat nedeschis pe biroul lui, adunand praful. Cand seful i-a reprosat ca nu l-a predat la timp, Ben a replicat: “Nu mi-ai spus cand trebuia sa fie gata. Plus ca, pe langa asta, mai aveam de terminat si celelalte sarcini de serviciu”. Lui Ben ii parea bine, in forul lui interior, ca se razbunase pe sef, facandu-l sa apara nepregatit la o sedinta. Dar banuiti cine n-a obtinut nici acum o promovare? Pai, fireste, cine altul decat Ben, care a pus-o pe seama incompetentei sefului lui, in loc sa-si vada propria vina. Nefacand nimic, Ben a creat o problema, s-a considerat o victima si s-a razbunat pe seful lui. Toate aceste stari negative: refuz, resentimente si razbunare au avut ca punct de pornire pasivitatea – faptul ca persoana in cauza n-a facut nimic.

Asa se intampla cu multe persoana pasiv-agresive. In mod normal, nimeni n-ar crede despre Ben ca este ranchiunos sau negativist – cel putin nu in aparenta. Atitudinea lui de tergiversare putea sa aiba o serie intreaga de cauze. […]

Mania, intotdeauna declansata de vreo alta stare emotionala intensa, exista in noi toti. Fiecare avem putinta s-o descifram, s-o controlam si sa trecem peste ea. Mereu mai multe studii de specialitate, reflectand decenii intregi de cercetare, ajung la aceeasi concluzie: cei care sunt fericiti traiesc mai mult, bucurandu-se de o existenta rodnica si plina de satisfactii; cei care nu sunt fericiti traiesc prost, intr-o stare ca vai de lume. Daca supararea tine la nesfarsit, poate fi ucigatoare.

Daca dumneavoastra sau cineva dintre cunoscutii dumneavoastra nutriti un sentiment de manie, dar nu ca o stare temporara, ci ca o trasatura permanenta (sau chiar semi-permanenta), fiti siguri ca veti vedea nu numai nori negri la orizont, ci si  furtuni – ciocniri cu alti oameni, mai mult decat obisnuitele dezagremente de la serviciu, iar cand  vine vorba de relatii amoroase, puteti sa va luati adio de la trandafiri sau, ma rog, eventual cu exceptia spinilor. Foarte probabil, relatiile intime se vor impotmoli in ambivalenta si vesnice dispute. Mania poate sa grabeasca declinul sanatatii mentale a unui om si indubitabil ca-i compromite starea de sanatate a corpului …

Extras din “Agresivitatea pasiva”,
Tim Murphy, Loriann Hoff Oberlin, Editura Trei, 2007

Comentarii închise la Agresivitatea pasiva si mânia latenta

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia

Uitarea nu rezolva nimic

Nu se poate spune ca secretul fericirii este memoria proasta. Suferintele si traumele nu pot fi uitate, caci lasa intotdeauna o cicatrice de nesters in inconstient, asa ca este nevoie sa ne inarmam cu cat mai mult curaj si sa ne confruntam cu ele in mod direct.

Lasarea unui fapt neplacut in coltul cel mai indepartat al memoriei nu duce deloc la disparitia lui. Iluzia uitarii are, de obicei, consecinte mult mai grave decat ceea ce incercam sa uitam. Faptul respectiv nu va disparea, dimpotriva, va tasni mai tarziu, monstruos transformat si de nerecunoscut. In paralel cu o suferinta concreta, alte stari de rau, mai ambigue, mai imprecise, se vor raspandi ca un cancer, avand nenumarate ramificatii dezvoltate in inconstient. E cazul sa consultam un psihanalist si sa-i explicam trecutul nostru?

Nu, desigur. Evident ca nu toate nevrozele au nevoie de un tratament medical. In schimb, trebuie infruntata realitatea ca atare, dupa cum e nevoie si sa invatam sa ne observam din interior. Astfel ne vom imbunatati atitudinea fata de viata si fata de cei apropiati, ne vom mari potentialul intelectual, care, foarte des, este mai mic decat ar putea fi, pentru ca nu stim sa ne folosim cat mai bine capacitatile intelectuale. Viata de zi cu zi, care mult prea des este doar o insiruire de momente nefericite – caci, din pur masochism, nevroticul renunta la fericirea pe care si-o doreste cu ardoare – va parea de acum inainte diferita. Problemele care se manifestau ca o frana pusa in calea dezvoltarii personale a celui nevrozat isi vor gasi, incetul cu incetul, rezolvarea, iar acesta isi va regasi cheful de viata.

Citind aceasta …, ati avea impresia ca postulam existenta unei nevroze unice, generale si colective, care ar transforma intr-un fenomen social o boala ce, dimpotriva, este individuala si nu poate fi tratata si vindecata decat individual.

Desi inexacta, aceasta impresie e cu totul justificata. O data cu progresele si dezvoltarea societatii de consum, tulburarile neuropsihice se multiplica intr-un ritm extrem de rapid. Civilizatia actuala ne pune pe toti saparticipam la o adevarata cursa pentru a castiga si a o lua inaintea prietenilor nostri, a dusmanilor, a verilor, a vecinilor, etc. Viata moderna il indeparteaza pe om de natura, il mecanizeaza si il transforma intr-un robot, il perturba, il supune unor schimbari bruste, unor perturbari continue si obsedante, unor regimuri dezechilibrate, unor informatii contradictorii care se acumuleaza fara ca el sa le poata judeca in mod echilibrat si cu maturitate. Orice nucleu urban tinde sa se transforme foarte repede intr-un ansamblu haotic care adoposteste oameni suferind de tulburari psihice.

Daca vom compara omul secolului XX cu cel al secolului anterior, vom observa o enorma diferenta intre ei. In timp ce altadata calatorul putea sa contemple, de la fereastra trasurii, lenta defilare a peisajelor, astazi, soferul zavorat in masina sau calare pe motocicleta pe care accelereaza la maximum nu-si mai permite placerea de a admira peisajul, pentru ca privirea ii este continuu solicitata de noi si noi imagini, succedandu-se fara incetare. Desigur, altadata omul ajungea la sfarsitul calatoriei mult mai obosit, dar era doar o oboseala fizica, in timp ce calatorul de azi se confrunta cu o oboseala mintala mult mai greu de suportat decat cea fizica.

E adevarat ca acum traim mai mult. Corpul ne apara mai bine de boli, deoarece, datorita progreselor medicinei si descoperirii unor noi medicament, speranta de viata s-a marit. In schimb, psihicul nostru a devenit mult mai vulnerabil si, tocmai de aceea, este nevoie sa ne luam toate masurile de aparare. Nu putem incepe o analiza sau o autoanaliza fara sa tinem seama de anumite reguli stricte sau fara sa dam dovada de perseverenta …

Extras din “Cum sa te psihanalizezi singur”,
Andree Roberti, Editura Trei, 2007

Comentarii închise la Uitarea nu rezolva nimic

Din categoria psihanaliza

Bolnavul ar putea suferi de oscilatii de dispozitie

Bolnavul ar putea deci suferi de oscilatii de dispozitie pe care el nu le stapaneste sau de descurajare, din cauza careia isi simte energia paralizata, deoarece crede ca nu face nimic bine, fara sa inteleaga, sau de timiditate anxioasa printre straini. El poate percepe, fara sa inteleaga, faptul ca rezolvarea sarcinilor sale profesionale i se pare dificila, dar la fel i se pare si orice decizie mai serioasa si orice intreprindere. Intr-o zi – nu se stie de ce – a suferit un atac penibil de sentimente de angoasa si de atunci nu poate sa mearga singur pe strada sau cu trenul fara sa-si calce pe inima, a trebuit sa renunte probabil complet la ambele. Sau, ceea ce este foarte ciudat, gandurile sale merg pe cai proprii si nu se lasa abatute de vointa lui. Ele urmaresc probleme care lui ii sunt indiferente, dar de care insa nu se poate descotorosi. Simte ca i se impun de la sine sarcini forte ridicole, cum ar fi sa numere ferestrele de pe fatadele caselor si in ceea ce priveste unele activitati simple, cum ar fi dusul scrisorilor la posta sau inchiderea robinetului de gaz, el cade, la o clipa dupa ce le-a realizat, prada indoielii daca a facut-o cu adevarat. Acest lucru este poate numai suparator si deranjant, dar situatia devine insuportabila atunci cand pacientul nu poate sa respinga dintr-o data ideea ca a aruncat un copil sub rotile masinii, ca a impins un necunoscut de pe pod in apa sau cand trebuie sa ne intrebe daca nu este el criminal pe care il cauta politia, faptas al delictului descoperit astazi. Aceasta este absurd, el stie, el nu a facut niciodata nici un rau unui om, dar nici daca el ar fi intr-adevar criminalul cautat senzatia – sentimentul de culpabilitate – nu ar putea fi mai puternica. […]

Toate aceste persoane se recunosc bolnave si cauta medici de la care asteapta inlaturarea acestor tulburari nevrotice. Medicii introduc si categorii in care sa intre aceste suferinte. Ei le diagnosticheaza cu diferite nume: neurastenie, psihastenie, fobii, nevroza obsesionala, isterie. Ei cerceteaza organele care dau simptomele: inima, stomacul, intestinul, organele genitale ni le gasesc sanatoase. Ei sfatuiesc bolnavul sa-si intrerupa modul de viata obisnuit, prescriu distractii, proceduri puternice si medicamente tonice prin care se obtin usurari trecatoare – sau chiar nimic. In final bolnavii afla ca exista persoane care se ocupa in mod cu totul special de tratamentul unor astfel de suferinte si intra in tratament cu acestea.

Extras din “Tehnica psihanalizei (opere 11)”,
Sigmund Freud, Editura Trei, 2004

Comentarii închise la Bolnavul ar putea suferi de oscilatii de dispozitie

Din categoria psihanaliza, tulburari

Cum se formeaza simptomul?

Am putea folosi o povestioara pentru a vedea cum dorinta se va realiza in cele din urma, prin simptom si ca simptom. Mica poveste ar putea fi aceasta:

O persoana are o dorinta blocata. Prin urmare, persoana se simte dezamagita pentru ca nu a obtinut ceea ce a vrut. Furia este indreptata mereu spre o persoana – cineva anume – care a fost responsabila pentru blocarea dorintei. Mania indreptatita este intotdeauna produsa de sentimentele de neajutorare, neputinta sau dezamagire, in conditiile in care lipsa de control face ca furia sa fie, in cele mai multe cazuri, singurul mod de a-l recastiga. Dar la fel de frecvent, furia nu poate fi exprimata direct fata de acel cineva – persoana responsabila pentru acest sens, furia nu se poate instala decat intr-un loc in interior – in psihicul sau in inconstientul persoanei.

Iata acum un scurt dialog imaginar intre furie si dorinta blocata.

Furia ii spune dorintei:

–          Intru in preconstient, asa incat nici macar nu voi realiza ca sunt furioasa pe aceasta persoana, pe acest cineva care refuza sa-mi dea ceea ce vreau. Am motivele mele pentru care nu am fost in stare sa-l las sa afle ca sunt furioasa. Asa ca trebuie sa-mi ascund furia fata de acea persoana, acel cineva – si chiar sa nu recunosc nici fata de mine ca sunt furioasa.

Dorinta raspunde:

–          Si eu as vrea sa vin cu tine, pentru ca asa voi putea obtine ceea ce vreau.

Iar furia a spus:

–          Vino cu mine!

Si astfel, dorinta a sarit in spatele furiei si impreuna s-au cufundat, tot mai adanc in preconstient, si apoi in inconstient – direct in mijlocul aparatului psihic al perseanei.

Apoi, in sistemul inconstient, furia si dorinta alimenteaza furnalul inconstientului persoanei. Furia continua sa aprovizioneze furnalul, in vreme ce dorinta, care se afla deja in cuptor,este transformata in fumul care se ridica pe cosul furnalului.

Baza acestui cos e situata in furnalul partii inconstiente celei mai adanci a mintii/aparatului psihic. Pe masura ce fumul (dorinta transformata) se ridica pe cosul psihicului, el trece la nivelul subconstient al mintii, apoi atinge pragul constiintei si, in final, iese pe cos in viata  pe deplin constienta a persoanei. Dar acum, dorinta exista ca fum sub forma unui simptom, si nu in forma dorintei initiale care plecase la drum cu furia.

In plus, cat timp furia fata de cineva ramane in afara pragului constiintei persoanei – adica , in inconstient – simptomul ramane si el ca simptom. Ca sa ne intoarcem la mica noastra poveste, vom spune ca, atata vrema cat furia alimenteaza furnalul – adica, ramane inconstienta – dorinta va ramane sub forma unui simptom – chiar pentru totdeauna.

Numai cand furia fata de cineva anume devine constienta, simptomul poate disparea. Cu alte cuvinte, atunci cand furia fata de un cineva anume iese din inconstient si atinge pragul constiintei, persoana devenind constienta de furia ei si identificand pe acel cineva caruia ii este adresata aceasta furie, numai atunci va disparea fumul. Disparitia furiei din inconstient inseamna disparitia simptomului.

Persoana care isi constientizeaza furia, dar refuza sa se confrunte cu acel cineva nu va avea un simptom. Totusi, daca simptomul mai lasa unele urme, ele nu vor fi importante, disparand dupa o scurta perioada de timp.

Extras din “4 pasi catre linistirea sufletului”,
Henry Kellerman, Editura Trei, 2008

Comentarii închise la Cum se formeaza simptomul?

Din categoria psihanaliza, psihicul, tulburari

Una spunem, alta transmitem

… extras din The master, o nuvela a lui Colm Toibin:

Ea stia ca fiecare din jurul lor dorea sa auda ce spune si, in consecinta, alterna o voce ridicata cu una in soapta. Pe unii ii saluta doar printr-o inclinare a capului, cu altii vorbea putin, dar nu se oprea la nimeni. Inainta insa prin multime spre spatiul lor, aratand clar, prin modul ei de a privi, ca nimanui nu-i este permis sa li se alature. (2004, p. 232)

Ceea ce Toibin reuseste sa arate in descrierea verbala a actiunilor si exprimarilor acestei femei este cum se pozitioneaza ea in relatie cu altii. Este o demonstratie clara a procesului relational implicit, atat in actiunile ei cat si in modul in care aceste actiuni erau “interpretate” de catre ceilalti. Ea nu trebuia sa le spuna celorlalti nimic, nimic in cuvinte, despre faptul ca ei nu aveau voie sa i se alature. Ea spunea asta prin intreaga plaja de posibilitati de exprimare disponibile unei fiinte (umane) care avea un corp. Merita sa mentionam ca, intr-o situatie terapeutica, astfel de “actiuni” vor determina analistul sa interpreteze conflictele, apararile si dorintele pacientei.

Acest tip de semnificatii interpersonale se afla in interactiuni inca de la inceputul vietii. De exemplu, intr-o inregistare video facuta acasa la o tanara mama depresiva in interactiune cu copilului ei de 18 luni, mama sta pe canapea, iar fiul ei se afla putin mai departe, band din sticla lui. Ea sta crispata, in coltul indepartat al canapelei, priveste in gol, fumand o tigara cu o mana si tinand cealalta mana de-a lungul spatarului canapelei, in directia fiului sau. El termina sticla, se ridica in picioare pe canapea si incepe sa sara pe aceasta timp de un minut sau doua. Apoi se opreste si se lasa sa cada peste genunchii mamei. In acel moment, fara sa-si schimbe pozitia si sa-si miste bratele, ea isi intoarce capul spre el si ii spune rastit “Ti-am spus sa nu mai sari pe canapea”.

Dat fiind momentul in care apare atacul, neplacerea ei nu are de-a face cu statul sau cu saritul copilului pe canapea, ci cu faptul ca acesta a produs un contact fizic, de joc, cu ea. In alte secvente ale aceleasi inregistrari, il vedem pe copil mergand spre ea, indreptand mainile spre genunchii ei si apoi retragandu-le chiar inainte de a o atinge. Este evident ca aversiunea mamei fata de atingerile afectuoase l-a determinat pe copil sa-si inhibe actiunile de cautare a contactului fizic cu ea. Fiind repetat in timp, acest pattern ajunge sa constituie o parte din cunoasterea relationala implicita a copilului si este de presupus ca va defini si interactiunile lui de mai tarziu cu ceilalti.

Se pot observa clar la mama afectele intense care-i insotesc incercarile de a bloca unele forme de dialog cu fiul sau (cele care implica caldura afectiva, acceptarea comunicarii, etc), reactii pe care acesta le va incorpora ulterior ca parte a propriilor lui incercari de a-si bloca acele forme similare ale discursului interior. Acest fapt este destul de diferit de ideea enuntata de Fonagy, conform careia copilul unei mame borderline isi inhiba in mod activ abilitatea de a reflecta asupra afectului parintelui din cauza “continutului” incomod al reprezentarii urii parintelui (Bateman si Fonagy, 2004). Din perspectiva noastra, ura parintelui este exprimata prin procesele particulare din cadrul schimbului copil-parinte, cum ar fi indepartarea de copilul care-i cere afectiune sau blocarea tentativelor acestuia de a avea astfel de initiative. Aceste actiuni ale mamei sunt implicite si devin internalizate de catre copil in forma de proces (si nu de continut), in calitate de “ura pentru ofertele de atasament”, ceea ce reprezinta o rezistenta profunda la cautarea ajutorului in afara.

Extras din „The foundational level of psychodynamic meaning:Implicit process in relation to confl ict,defense and the dynamic unconscious”

BOSTON CHANGE PROCESS STUDY GROUP (BCPSG), The International Journal of Psychoanalysis, 2007

Comentarii închise la Una spunem, alta transmitem

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia