Arhive lunare: Februarie 2010

Esential pentru psihanaliza este lipsa scopului

Esential pentru psihanaliza si ceea ce o deosebeste pe aceasta de majoritatea altor tipuri de abordara a persoanei umane, inclusiv de toate modalitatile de psihoterapie, este lipsa, cel putin ca scop constient al psihanalistului, a oricaror intentii si actiuni de “indreptare” a personalitatii analizandului. Efectul benefic pe care a mizat Freud (schimbarea sau vindecarea) nu trebuie, din perspectiva psihanalizei (freudiene), sa fie urmarit deliberat, in calitate de “scop” al actiunii. La modul ideal, psihanaliza isi stabileste drept tinta vizata numai “analiza” modului de functionare a mintii analizandului, functia de re-sintetizare (a ceea ce a fost descompus prin analiza) fiind lasata in intregime in responsabilitatea subiectului analizat. Acesta isi va restructura personalitatea pe parcursul analizei (adesea si mult timp dupa incheierea acesteia) in functie de predispozitiile si de optiunile sale specifice, fapt care-i va permite sa evolueze in acord cu natura sa autentica si unica. Acest principiu psihanalitic al “non-interventiei normative”, cel putin in mod direct si constient, in structura interna de organizare a analizandului, in sistemul sau intim de valori motivationale, deosebeste radical psihanaliza atat de psihologie cat si de medicina. In 1937, cu doi ani inaintea mortii sale, Freud preciza cu referire la acest subiect: “Scopul nostru nu va fi acela de a inlatura orice deficienta a caracterului cuiva in vederea atingerii unei normalitati schematice si nici de a pretinde ca o persoana care a fost ‘complet analizata’ ar trebui sa nu aiba nici un fel de pasiuni si conflicte interne. Treaba psihanalizei este sa asigure eu-lui cele mai bune conditii psihologice de functionare; odata realizat acest lucru, psihanaliza si-a incheiat misiunea.” (Freud, 1937, p. 250).

Extras din “Psihanaliza si psihoterapie psihanalitica”,
Eugen Papadima, Editura Jurnalul Literar, 2002

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria psihanaliza

Cum se percepe gelozia din interior si din exterior?

Sa clarificam pe cat posibil lucrurile. Numai ca imediat se va dovedi cat de complicata este gelozia, in cate directii este orientata. In fiecare caz, gelozia este un conflict relational intre trei oameni, de cele mai multe ori intre doi de acelasi sex si unul de sex opus. De regula, cel mai gelos este cel a carui relatie de durata a fost violata, prin urmare – pe scurt – sotul sau sotia. Acesta se simte amentintat, frustrat, inselat, manevrat. Dar si noul partener este uneori (nu intotdeauna) invidios pe drepturile pretinse de partenerul de lunga durata, este furios si trist, pentru ca trebuie sa renunte, sa lupte, sa astepte ori sa se ascunda. Partenerul de lunga durata devine, daca nu chiar dusmanul sau, atunci in orice caz rivalul sau, cineva care-i sta in cale. Crutata de gelozie este doar persoana care se afla intre cele doua persoane concurente – cel putin in cadrul triunghiului relational aparut. Dar si ea este apasata, desigur, in conflictele care depasesc nivelul unui amuzament, de o puternica presiune provocata de ingrijorare, neliniste, adesea de sentimente de vinovatie. In afara triunghiului, gelozia nu este numai posibila, ci deseori manifestata de persoana curtata, atunci cand sotia, care parea mult mai putin atragatoare decat noua iubire, devine la randul ei mai independenta si incearca eventual sa dea atentie altor barbati, sau atunci cand prietena din noua diada isi intinde pentru prima oara antenele in lumea cu care rivalizeaza. Sau ramane, ca inainte, gelozia pe mama, copii, munca.

Gelozia ca atare este totusi pretutindeni aceeasi. Acuitatea si importana in viata individului variaza, nu si ceea ce caracterizeaza sentimentul. La intebarea frecventa referitoare la deosebirile dintre gelozia masculina si cea feminina se poate raspunde doar in ceea ce priveste psiho- si sociogeneza, nu insa si la afectul in cauza. Dintre sentimentele cunoscute in viata nici unul nu este mai chinuitor. Caci tristetea este “mai mare” si, sub aspect moral, ireprosabila, teama este raportata la o situatie si este “mai justificata ”, invidia este mai perceptibila, ura mai clara. Prin aceasta comparare cu alte sentimente puternice si negative am relevat caracteristica principala a geloziei: ambivalenta ei ucigatoare, sfasierea intre dragoste si ura, care se rasfrange – si acest lucru este decisiv – numai asupra celor mai importante si mai apropiate persoane. In ceea ce priveste aceasta ultima trasatura, in comparatie cu sentimentele amintite mai sus, ea nu poate fi puse alaturi decat de tristete, cu care Freud o vedea in paralel.

Legatura stransa cu sentimentul pretuirii de sine, pe de o parte, si pretuirea persoanelor iubite, pe de alta parte, constituie in mod cert una dintre principalele cauze pentru care se intampla atat de des ca nici macar oamenii suspiciosi sa nu observe mult timp situatia care in cultura noastra determina gelozia, si anume relatia de iubire a sotiei sau sotului cu un alt partener. Ei refuza sa priveasca atent, temandu-se inconstient ca vor trebui sa tot priveasca atent; si – potrivit tezei psihanalitice multiplu confirmate – ei stiu, de fapt, cat de ingrozitoare este gelozia, pentru ca au trait-o deja in trecutul lor. In cazuri extreme, situatia poate arata astfel: o femeie internata pentru delir de gelozie intr-un spital de psihiatrie spune: “Eu nu sunt peloasa …” (Lagache 1946, p. 6) si, intr-un anumit sens, are dreptate. Daca, din teama incanstienta, gelozia este reprimata vesnic, se poate intampla ca ea sa  iasa la lumina ca psihoza, la fel cum iese focul dintr-un vulcan aparent stins.

Extras din “Forme ale geloziei”,
Hildegard Baumgart, Editura Trei, 2008

Un comentariu

Din categoria psihanaliza, relatia

Barbatii sunt dificili

Barbatii sunt dificili. La suprafata, sunt adeseori distanti si-ti dau impresia ca nu poti avea incredere in ei. Sau par galagiosi si insuportabili. Si, daca incerci sa-i cunosti mai bine, lucrurile se agraveaza – de multe ori se inchid in ei si devin de nepatruns. Spre deosebire de femei, care sunt in general dispuse sa vorbeasca despre propriile sentiment, pentru majoritatea barbatilor acesta este un demers extrem de dificil. Dar cand, in cele din urma, reusesc sa se deschida, scot intotdeauna la iveala un eu intern plin de dramatism, curajos si uluitor de vulnerabil. […]

Motivul pentru care barbatii vin la sedintele de psihoterapie si subiectele despre care ajung sa vorbeasca sunt doua lucruri complet diferite. In primul rand, la inceputul terapiei barbatii nu vorbesc deloc – adica nu spun nimic semnificativ sau interesant. Intr-o anumita masura, barbatii vin la aceste sedinte pentru ca nu vorbesc. Atat timp cat, la nivelul inconstientului, filosofia lor le spune ca vorbele nu au nici o valoare si ca faptele spun mai mult decat vorbele, barbatii intra in terapie ca si cum s-ar urca la volan: decat sa intrebe incotro sa o ia, prefera sa mearga pana ajung intr-o fundatura, se ratacesc sau au un accident. Si nici atunci nu vor cere ajutorul cuiva: de obicei, unul dintre pasagerii aflati in masina o va face in locul lor.

Iata motivul pentru care multi dintre pacinentii mei se strecoara timid in cabinetul meu pentru prima consultatie, dupa vreo actiune distructiva si/sau dupa ce au fost impinsi de la spate de sotie sau iubita. In acest al doilea caz, sunt adeseori “tarati” in birou pentru ca refuza sa comunice sau pentru ca singurele modalitati de comunicare pe care le utilizeaza sunt accesele de furie sau alte iesiri dizgratioase. Uneori sunt fortati sa vina, pentru aceleasi motive, nu de partenerul de viata, ci de un coleg de serviciu sau de un sef. De multe ori, asta implica un ultimatum – amentintarea cu divortul sau concedierea.

Exista si barbati aflati in cautarea unui tratament pentru probleme sau aspecte similare cu cele ale femeilor – depresie, anxietate, dificultati in relatiile de cuplu, – dar majoritatea vin la psihoterapie cu dileme strict masculine si intr-un stil clar masculin. Nu este de mirare ca cercetarile arata ca barbatii sunt mai predispusi la fenomene gen alcoolism, consum de droguri, comportamente antisociale. Dar, in cabinetul meu, nici chiar barbatii care nu intra in aceasta schema de diagnostic – adica majoritatea pacientilor mei – nu pot fi confundati cu o femeie.

Multi dintre cei care vin la mine din proprie initiativa trec printr-o criza legata de locul de munca: concedierea sau “restructuratea” sunt experiente traumatizante pentru majoritatea barbatilor. Simpla impresie ca ar putea da gres, ca sa nu mai pomenim situatiile de esec real, poate provoca o criza. Barbatii vin in cabinetul meu si pentru alte motive legate de munca, de pilda dificultatea de a lua decizii, implicatea in conflicte politice costisitoare, sentimentul ca sunt persecutati de firma, plictiseala sau faptul ca nu le place activitatea desfasurata. […]

In cele din urma, multi barbati doresc o terapie pentru ceea ce cred ei ca ar fi simptome sexuale. Impotenta, ejacularea precoce, fanteziile sexuale deranjante, intrebarile legate de identitatea sexuala, infidelitatea, impulsivitatea sau compulsivitatea sexuala sunt cele mai frecvente “probleme principale”. In acest grup intra cei care se tem atat de tare de dificultatile pe care le au, incat, luni in sir, nici nu spun de ce au apelat la terapie.

Extras din “Daca barbatii ar vorbi”,
Alon Gratch, Editura Trei, 2007

Un comentariu

Din categoria relatia, sexualitatea

Agresivitatea pasiva si mânia latenta

Ben s-a plans ca fusese trecut cu vederea la promovari. Seful lui i-a spus: “Nu mi se pare ca ai fi capabil sa faci fata responsabilitatii”. Dar Ben a continuat sa se planga si, in cele din urma, seful i-a dat totusi un mic proiect de care sa se ocupe, ca o sansa pentru a-si demonstra capacitatile.

Proiect care, Ben nedandu-si seama ca este pus la incercare, a tot stat nedeschis pe biroul lui, adunand praful. Cand seful i-a reprosat ca nu l-a predat la timp, Ben a replicat: “Nu mi-ai spus cand trebuia sa fie gata. Plus ca, pe langa asta, mai aveam de terminat si celelalte sarcini de serviciu”. Lui Ben ii parea bine, in forul lui interior, ca se razbunase pe sef, facandu-l sa apara nepregatit la o sedinta. Dar banuiti cine n-a obtinut nici acum o promovare? Pai, fireste, cine altul decat Ben, care a pus-o pe seama incompetentei sefului lui, in loc sa-si vada propria vina. Nefacand nimic, Ben a creat o problema, s-a considerat o victima si s-a razbunat pe seful lui. Toate aceste stari negative: refuz, resentimente si razbunare au avut ca punct de pornire pasivitatea – faptul ca persoana in cauza n-a facut nimic.

Asa se intampla cu multe persoana pasiv-agresive. In mod normal, nimeni n-ar crede despre Ben ca este ranchiunos sau negativist – cel putin nu in aparenta. Atitudinea lui de tergiversare putea sa aiba o serie intreaga de cauze. […]

Mania, intotdeauna declansata de vreo alta stare emotionala intensa, exista in noi toti. Fiecare avem putinta s-o descifram, s-o controlam si sa trecem peste ea. Mereu mai multe studii de specialitate, reflectand decenii intregi de cercetare, ajung la aceeasi concluzie: cei care sunt fericiti traiesc mai mult, bucurandu-se de o existenta rodnica si plina de satisfactii; cei care nu sunt fericiti traiesc prost, intr-o stare ca vai de lume. Daca supararea tine la nesfarsit, poate fi ucigatoare.

Daca dumneavoastra sau cineva dintre cunoscutii dumneavoastra nutriti un sentiment de manie, dar nu ca o stare temporara, ci ca o trasatura permanenta (sau chiar semi-permanenta), fiti siguri ca veti vedea nu numai nori negri la orizont, ci si  furtuni – ciocniri cu alti oameni, mai mult decat obisnuitele dezagremente de la serviciu, iar cand  vine vorba de relatii amoroase, puteti sa va luati adio de la trandafiri sau, ma rog, eventual cu exceptia spinilor. Foarte probabil, relatiile intime se vor impotmoli in ambivalenta si vesnice dispute. Mania poate sa grabeasca declinul sanatatii mentale a unui om si indubitabil ca-i compromite starea de sanatate a corpului …

Extras din “Agresivitatea pasiva”,
Tim Murphy, Loriann Hoff Oberlin, Editura Trei, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza, psihicul, relatia

Uitarea nu rezolva nimic

Nu se poate spune ca secretul fericirii este memoria proasta. Suferintele si traumele nu pot fi uitate, caci lasa intotdeauna o cicatrice de nesters in inconstient, asa ca este nevoie sa ne inarmam cu cat mai mult curaj si sa ne confruntam cu ele in mod direct.

Lasarea unui fapt neplacut in coltul cel mai indepartat al memoriei nu duce deloc la disparitia lui. Iluzia uitarii are, de obicei, consecinte mult mai grave decat ceea ce incercam sa uitam. Faptul respectiv nu va disparea, dimpotriva, va tasni mai tarziu, monstruos transformat si de nerecunoscut. In paralel cu o suferinta concreta, alte stari de rau, mai ambigue, mai imprecise, se vor raspandi ca un cancer, avand nenumarate ramificatii dezvoltate in inconstient. E cazul sa consultam un psihanalist si sa-i explicam trecutul nostru?

Nu, desigur. Evident ca nu toate nevrozele au nevoie de un tratament medical. In schimb, trebuie infruntata realitatea ca atare, dupa cum e nevoie si sa invatam sa ne observam din interior. Astfel ne vom imbunatati atitudinea fata de viata si fata de cei apropiati, ne vom mari potentialul intelectual, care, foarte des, este mai mic decat ar putea fi, pentru ca nu stim sa ne folosim cat mai bine capacitatile intelectuale. Viata de zi cu zi, care mult prea des este doar o insiruire de momente nefericite – caci, din pur masochism, nevroticul renunta la fericirea pe care si-o doreste cu ardoare – va parea de acum inainte diferita. Problemele care se manifestau ca o frana pusa in calea dezvoltarii personale a celui nevrozat isi vor gasi, incetul cu incetul, rezolvarea, iar acesta isi va regasi cheful de viata.

Citind aceasta …, ati avea impresia ca postulam existenta unei nevroze unice, generale si colective, care ar transforma intr-un fenomen social o boala ce, dimpotriva, este individuala si nu poate fi tratata si vindecata decat individual.

Desi inexacta, aceasta impresie e cu totul justificata. O data cu progresele si dezvoltarea societatii de consum, tulburarile neuropsihice se multiplica intr-un ritm extrem de rapid. Civilizatia actuala ne pune pe toti saparticipam la o adevarata cursa pentru a castiga si a o lua inaintea prietenilor nostri, a dusmanilor, a verilor, a vecinilor, etc. Viata moderna il indeparteaza pe om de natura, il mecanizeaza si il transforma intr-un robot, il perturba, il supune unor schimbari bruste, unor perturbari continue si obsedante, unor regimuri dezechilibrate, unor informatii contradictorii care se acumuleaza fara ca el sa le poata judeca in mod echilibrat si cu maturitate. Orice nucleu urban tinde sa se transforme foarte repede intr-un ansamblu haotic care adoposteste oameni suferind de tulburari psihice.

Daca vom compara omul secolului XX cu cel al secolului anterior, vom observa o enorma diferenta intre ei. In timp ce altadata calatorul putea sa contemple, de la fereastra trasurii, lenta defilare a peisajelor, astazi, soferul zavorat in masina sau calare pe motocicleta pe care accelereaza la maximum nu-si mai permite placerea de a admira peisajul, pentru ca privirea ii este continuu solicitata de noi si noi imagini, succedandu-se fara incetare. Desigur, altadata omul ajungea la sfarsitul calatoriei mult mai obosit, dar era doar o oboseala fizica, in timp ce calatorul de azi se confrunta cu o oboseala mintala mult mai greu de suportat decat cea fizica.

E adevarat ca acum traim mai mult. Corpul ne apara mai bine de boli, deoarece, datorita progreselor medicinei si descoperirii unor noi medicament, speranta de viata s-a marit. In schimb, psihicul nostru a devenit mult mai vulnerabil si, tocmai de aceea, este nevoie sa ne luam toate masurile de aparare. Nu putem incepe o analiza sau o autoanaliza fara sa tinem seama de anumite reguli stricte sau fara sa dam dovada de perseverenta …

Extras din “Cum sa te psihanalizezi singur”,
Andree Roberti, Editura Trei, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria psihanaliza

Cum sa recunoastem iubirea adictiva

In multe, daca nu in toate relatiile de iubire, se ascund unule elemente de dependenta. Sa recunoastem: interdependenta fericita, armonioasa, matura nu este decat un ideal spre care nazuim. Pentru a cunoaste iubirea matura, avem nevoie ca in copilarie sa beneficiem de iubirea parentala puternica ce ne va ajuta sa ne iubim pe noi insine. Iubirea parentala ne provoaca o intense stare de bine si ne permite sa traim experienta daruirii din simpla bucurie de a o face. Ca adulti, vom putea astfel sa traim si exprimam intregul spectru al emotiilor si dorintelor, sa gandim limpede si sa facem o diferenta intre iluzie si realitate, sa dam glas cu incredere gandurilor noastre si sa decidem calea cea mai buna pentru a ne satisface nevoile. Daca vrem sa fim capabili, ca adulti, de iubire matura, trebuie sa ne dezvoltam un sistem intern care sa ne permita sa devenim proprii nostri parinti si care sa ne ofera iubire de sine neconditionata, autoindrumare inteleapta si autoajutorare ferma.

In afara de iubirea parentala intensa, avem nevoie sa crestem intr-o cultura care sa ii elibereze pe copii din iluzia ca ceilalti detin cheia unei vieti in care promisiunile sunt mereu si pe deplin implinite: siguranta absoluta, increderea nemeritata, rasplata imediata, puterea nelimitata si confortul perpetuu. Acea cultura trebuie sa fie onesta, admitand ca fiintele omenesti nu poseda inerent toate uneltele necesare pentru a stabili relatii constiente, intime cu ceilalti – ca pentru aceasta avem nevoie sa elaboram o programa complet noua. Contrar cantecului formatiei Beatels, aceasta programa ne va dezvalui ca dragostea nu este tot ce ne trebuie si ca a trai iubirea este un lucru greu. Dragostea cere multe. Iar programa ne-ar spune: “Nu fi aspru cu tine; pana acum, nimeni nu a avut o relatie de iubire constienta, intima”. Ne-ar spune sa ne ferim de tentatia de negare a propriilor nevoi si sa analizam cu toata seriozitatea modul in care conditionarile joaca un rol destructiv in relatiile noastre de iubire.

Daca ar fi ca toti sa indeplinim cerintele iubirii mature, am fi, fara exceptie, independenti, dar capabili de acel tip de iubire care sa satisfaca acea dorinta, adanc inradacinata in noi, de a fi aproape de ceilalti. Dragostea parentala solida si intense si un mediu cultural realist contrbuie la dezvoltarea iubirii de sine la copii, care vor trai astfel o stare de bine, devenind apti de a darui din simpla bucurie de a o face. Aceasta este idealul. Dar putini oameni au atata noroc, incat sa dispuna de toate conditiile pentru a deveni niste indivizi si niste iubiti pe deplin maturi. Adultii pot insa invata multe despre iubire si libertate …

Extras din “Dragoste sau depndenta?”,
Brenda Schaeffer, Editura Trei, 2009

Scrie un comentariu

Din categoria relatia

Felul in care ne traim viata

Felul in care ne traim viata este determinat partial de procesele chimice din corpul nostru, de interactiunile biologice dintre organe, micile unde de curent electric dintre sinapsele creierului si de organizarea informatiei pe care ne-o impune cultura. Dar adevarata calitate a vietii – ce facem si ce simtim in legatura cu ceea ce facem – va fi determinata de gandurile si emotiile noastre; de interpretarile pe care le dam proceselor chimice, biologice si sociale. Studiul fluxului constiintei, in cursul trecerii sale prin gandire, e domeniul filozofiei fenomenologice. Munca mea din ultimii treizeci de ani a constat in dezvoltarea unei fenomenologii sistematice, care se foloseste de uneltele stiintelor sociale – in principal psihologia si sociologia – pentru a raspunde la intrebarea: cum e viata? Iar intrebarea mai pragmatica este: cum poate fiecare dintre noi sa aiba o viata excelenta?

Pentru a raspunde la astfel de intrebari, primul pas care trebuie facut este sa intelegem foarte bine fortele care afecteaza experientele pe care le putem avea. Fie ca ne place sau nu, fiecare dintre noi este constrans de limite impuse asupra a ceea ce poate face si simti. A le ignora duce la negare si, in cele din urma, la esec. Pentru a atinge excelenta, trebuie sa intelegem intai realitatea cotidiana, cu toate nevoile si potentialele ei frustrari. In mai multe dintre miturile stravechi, daca cineva voia sa gaseasca fericirea, dragostea sau viata eterna, trebuia intai sa calatoreasca prin iad. Inainte de a i se permite sa contemple splendorile raiului, Dante a trebuit sa fie martor la chinurile iadului, pentru a putea intelege ce anume ne impiedica sa trecem de cealalta parte a portilor de margaritare. Acelasi lucru este valabil si pentru cautarea – mult mai laica – pe care o vom incepe.

Babuinii care traiesc in campiile africane isi petrec cam o treime din viata dormind; si, cand se trevesc, isi impart timpul intre calatorii, procurarea hranei, consumarea acesteia si timpul liber – care consta, in principal, in interactiunea cu ceilalti si in faptul ca isi ingrijesc unul altuia blana, pentru a-si indeparta paduchii. Nu e o viata prea spectaculoasa – si, totusi, nu s-a schimbat nimic in milioane de ani de cand oamenii au evoluat din stramosi comuni din neamul maimutelor. Necesitatile vietii inca ne dicteaza sa ne petrecem timpul intr-un fel care nu este foarte diferit de cel al babuinilor africani. Majoritatea oamenilor dorm aproximativ o treime din numarul orelor unei zile si le folosesc pe cele ramase pentru calatorii, munca si odihna, in cam aceleasi proportii ca si babuinii. Dupa cum a aratat istoricul Emmanuel Le Roy Ladurie, in satele din Franta secolului al XIII-lea – rare erau, in acea vreme, unele dintre cele mai civilizate – oamenii isi petreceau adesea timpul liber curatandu-si unul altuia paduchii din par. Sigur, acum avem televiziunea …

Extras din “Starea de flux”,
Mihaly Csikszentmihalyi, Editura Curtea Veche, 2007

Scrie un comentariu

Din categoria diverse