Arhive lunare: Ianuarie 2009

Care e diferenta dintre psiholog, psihatalist, psihiatru, psihoterapeut?

            Înmulţirea teoriilor şi a terapiilor stă la originea confuziei care domneşte în mintea majorităţii persoanelor. Sunt mulţi cei care asimilează psihiatria cu psihologia sau chiar amestecă psihanaliza cu psihoterapia. Informaţia este săracă în acest domeniu şi, dacă nu eşti iniţiat, deosebirile, oricât de importante ar fi, din punct de vedere teoretic sau practic, trec neobservate. De aceea, într-o primă etapă, este necesar să facem distincţia chiar între cele patru discipline fondatoare: psihologia, psihanaliza, psihiatria şi psihoterapia. 

            Care este diferenţa dintre un psiholog şi un psihiatru? Ce este psihanaliza? Ce înseamnă psihoterapie? Lista întrebărilor pe care şi le pune un neiniţiat, pentru care statutele acestora sunt lipsite de sens, este încă şi mai lungă.

 

            Într-adevăr, dacă vrem să dăm un răspuns la aceste prime întrebări, se cuvine să elucidăm, mai întâi, două întrebări, încă şi mai importante, care sunt:

1.      Ce îi uneşte pe psiholog, psihanalist, psihiatru şi psihoterapeut?

Răspuns: obiectul lor de studiu, psihicul.

2.      Ce îi separă?

Răspuns: în principal, conceptualizarea, formaţia şi metodele lor.

 

           Înţelegem, aşadar, că factorul care îi uneşte cele patru discipline, obiectul lor de studiu, psihicul, explică, în mare parte, dacă nu chiar în totalitate, confuzia care domneşte. Este ca şi când ai încurca homeopatul cu specialistul în acupunctură. Cu siguranţă, şi unul, şi celălalt sunt medici, şi unul, şi celălalt se ocupă de disfuncţiile organice, dar nu este mai puţin adevărat că tehnica şi conceptualizarea lor sunt divergente. Aceeaşi paralelă se poate stabili, de pildă, între un reumatolog şi un ginecolog. Nu i-ar trece nimănuin prin minte să meargă să consulte un ginecolog pentru o problemă de… spate! În pofida faptului că şi unul, şi celălalt sunt medici şi amândoi au acelaşi obiect de studiu: corpul.  Cu toate acestea, specialitatea lor se deosebeşte cu uşurinţă: chiar şi neavizatul (nonmedicul) este în stare să asimileze şi să înţeleagă diferenţa.

 

           În psihologie, nu se întâmplă la fel, întrucât psihicul nu poate fi împărţit în bucăţi precum corpul! Specializările medicale corespund, efectiv, la o împărţire pe bucăţi a corpului. Dermatologul se ocupă de problemele pielii, stomatologul de afecţiunile dentare… Fiecare are în grijă o bucată aparte din corp! În psihologie, nu se poate opera acest tip de diviziuni. Aşadar, numai tehnicile folosite şi conceptualizarea funcţiilor psihice diferă. Încă şi mai importantă este formaţia fiecăruia, care permite, în mod obiectiv, operarea unor distincţii.

 

           Psihologul are o formaţie universitară. Profesiunea este reglementată şi psihologul titrat este obligatoriu posesor al unei diplome de studii superioare de specialitate. El a urmat minim cinci ani de studii şi numai învăţământul asigurat de institutele universitare de psihologie dă dreptul la exerciţiul profesiunii. Nici una dintre persoanele care au urmat alte cursuri nu este autorizată să poarte titlul de psiholog.

 

          Psihanalistul, în schimb, nu are în mod necesasr o formaţie universitară. Într-adevăr, nu este nevoie de studii universitare de psihanaliză. Profesiunea nu este protejată – ceea ce înseamnă că oricine se poate erija în psihanalist şi îşi poate monta, prin urmare, o plăcuţă de psihanalist pe uşă! Cu toate acestea, în realitate, psihanaliştii amatori nu sunt foarte mulţi. Majoritatea practicienilor au îndeplinit cele două condiţii necesare exerciţiului profesiunii: formarea într-un institut de studii psihanalitice (pentru aspectul teoretic) şi analiză didactică (pentru aspectul terapeutic). De altfel, este esenţial acest al doilea element, care dă dreptul la titlu: psihanalistul, înainte de a psihanaliza, a fost, la rândul său, el însuşi psihanalizat! Se vorbeşte, din această perspectivă, despre analiză didactică, definită, potrivit lui Laplanche şi Pontalis, drept: “Psihanaliza la care este supus cel care se dedică exerciţiului profesiunii de psihanalist şi care constituie piesa de rezistenţă din formaţia sa”.

 

           Psihiatrul, în ceea ce îl priveşte, a urmat studii de medicină, psihiatria corespunzând unei specializări în domeniu. Este vorba, aşadar, despre un medic specialist. Spre deosebire de psiholog sau de psihanalist, el poate prescrie medicamente. Prin formaţia sa, el abordează tulburările psihice mai degrabă dintr-un punct de vedere medical decât dintr-un punct de vedere psihologic. El poate, de asemenea, în cadrul funcţiilor sale, să propună o psihoterapie sau o analiză, după cum s-a specializat sau nu în vederea aplicării acestor tehnici.

 

           Psihoterapeutul, în sfârşit, s-a format pentru aplicarea uneia sau a mai multor terapii. La fel ca pentru psihanaliză, exerciţiul profesiei nu este protejat şi poate deveni psihoterapeut oricine doreşte. Numărul terapiilor fiind în continuă creştere, există o mulţime de psihoterapeuţi. Formările (atunci când există!) sunt private. Nu există studii universitare de psihoterapie. Pe de altă parte, terapiile cele mai vechi sau cele mai celebre (ca analiza jungiană, terapia comportamentală, psihodrama) sunt bine structurate. Exerciţiul este, aşadar, îndeaproape supravegheat şi decurge dintr-o formaţie serioasă şi aprofundată.

 

           După cum vedem, fiecare disciplină se diferenţiază de surorile sale în principal prin natura, reglementarea şi calitatea formaţiilor. Cu toate acestea, lucrurile se complică în mod deosebit, atunci când examinăm frecventele imixtiuni dintre componentele acestui cvartet.

 

           Un practician poate fi şi psiholog, şi psihanalist. Un psihiatru se poate forma în terapia comportamentală şi poate funcţiona, aşadar, în calitate de psihoterapeut. Un psihanalist poate adăuga la cura analitică clasică şi terapii mai moderne. Un psihoterapeut poate fi şi psihoterapeut, şi psiholog licenţiat sau psihanalist, sau psihiatru. Confuzia se explică cu uşurinţă, iar dacă este să credităm mulţimea terapiilor care apar în fiecare an, atunci suntem departe de a o stăvili. Fără a mai ţine seama de faptul că unii practicieni profesează aceste meserii fără nici o umbră de formaţie. Ca atare, se impune cea mai mare vigilenţă în alegerea atât a terapiei, cât şi a terapeutului.

 

Extras din „ABC-ul psihologiei si al psihanalizei”,
Corinne Morel, Editura Corint, 2003

Anunțuri

2 comentarii

Din categoria diverse

Psihoterapiile psihanalitice

Psihoterapiile psihanalitice au drept principiu mentinera cadrului teoretic si a regulilor fundanmentale ale psihanalizei, iar telul lor este, la fel ca si al psihanalizei, nu disparitia directa a simptomelor, ci insusirea de catre subiect a vietii lui psihice inconstiente.

Acest obiectiv determina si metoda: cat il priveste pe pacient, regula fundamentala de a spune orice, asociind ideile asa cum acestea ii vin in gand in cadrul sedintei; in privinta analistului (in afara celei de-a doua reguli fundamentale enuntate de Ferenczi, care este analiza personala a analistului), atentia flotanta, „neutralitea binevoitoare”, adica absenta gratificatiei directe, a consilierilor, a judecatilor, a sugestiei (exact inversul hipnozei). Aceste aspecte nu implica insa tacerea permanenta si absenta participarii la procesul analitic.

Participarea psihanalistului ramane subordonata, prin cai diferite, costructiei spatiului psihanalitic. Contractul analitic este deopotriva asemanator.El consta in special din obligatia de a plati (in masura in care e posibil, inclusiv sedintele la care pacientul a lipsit), in fixitatea orarului si a duratei sedintelor (de obicei 45 de minute). Prin repetarea lor regulata si previzibila, aceste reguli introduc in viata pacientului suspendarea temporara si repetata a raportului obisnuit cu realitatea exterioara si cu modalitatile de comunicare sociala, ele determinand astfel constituirea acestui altfel de scena intr-un timp si intr-un loc rezervate si protejate deopotriva de analizand si analist.

Efectele asteptate pot fi obtinute doar la capatul unui travaliu prealabil ce admite o mare varietate de atitudini si de interventii ale analistului. Ele presupun disponibilitatea sa inventiva si capacitatile lui empatice, astfel incat sa nu fie niciodata vorba de aplicarea unei tehnici sau a unei practici puternic codificate. De exemplu, stabilirea unei relatii vii si bazate pe suficienta incredere, cu efecte de reparatie narcisica ce face posibila investirea cuvantului in timpul sedintei si modifica raportul pe care subiectul il intretine cu el insusi, inducand un proces care poate deveni, mai mult sau mai putin rapid, specific psihanalitic.

Extras din „Ce psihoterapie sa alegem?”,
Coord. Mony Elkaim, Editura Trei, 2007

4 comentarii

Din categoria psihanaliza

Psihanaliza reprezinta in primul rand o metoda de investigare a psihismului

Psihanaliza reprezinta in primul rand o metoda de investiare a psihismului, creata si dezvoltata de Sigmund Freud. Pornind de la constatarile rezultate in urma aplicarii acestei metode, Freud a construit o serie de teorii asupra modului de structurare si asupra principiilor de functionare a aparatului psihic, precum si o metoda psihoterapeutica. La teoria psihanalitica, care continua sa se dezvolte, si-au adus contributia mari practicieni, urmasi ai lui Freud, care au perfectonat tehnica terapeutica si au aprofundat conceptele teoretice.

Scopul psinhanalizei a fost initial descoperirea semnificatiei inconstiente a cuvintelor, actiunilor viselor, fantasmelor unui subiect folosind asocierile libere ale acestuia. Subiectului i se cerea sa relateze tot ceea ce ii vine in minte in legatura cu un element dat (cuvant, imagini dintr-un vis, o reprezentare anume etc.) sau in mod spontan. Pe acest mod de investigare a psihismului este bazata metoda terapiei psihanalitice. Pe baza asocierilor libere ale pacientului, precum si a comportamentului sau manifest, terapeutul ajunge sa cunoasca structura psihica a subiectului, principalele conflicte intrapsihice ale acestuia si modalitatile de aparare ale eului. Astfel, terapeutul va fi capabil sa ofere interpretari adecvate ale rezistentelor, apararilor, transferului. In urma experientei practice cu aceasta metoda, a fost creat un ansamblu de teorii psihologice si psihopatologice care descriu dezvoltarea psihismului in ontogeneza si explica principalele mecanisme intrapsihice care stau la baza tulburarilor psihopatologice.[…]

Mai mult, experienta clinica a relevat ca nu intotdeauna exista un eveniment marcant care sa aiba valoare patogena, ci este vorba de semnificatia pe care subiectul o confera evenimentelor, semnificatie care iese la iveala doar prin asocieri libere. Freud a introdus astfel termenul de realitate psihica, care desemneaza modul in care subiectul percepe lumea exterioara, modul in care subiectul coreleaza evenimentele de viata, semnificatie pe care el le-o atribuie. Fantasmele au o realitate psihica diferita de realitatea materiala, dar ele joaca rolul predominant in nevroze.[…]

Specificul psihanalizei, ca teorie asupra psihismului, rezida in:

– descoperirea existentei nivelului inconstient al psihismului;
– descoperirea mecanismelor de aparare ale eului, in special a rezistentei si a refularii;
– luarea in considerare a sexualitatii infantile.

Modul de investigare specific psihanalizhei presupune construirea unei relatii intre analist si analizant, pornind de la care sa fie puse in evidenta, prin transfer si contratransfer, conflictele inconstiente ale celui din urma. Originalitatea psihanalizei consta in primul rand in relevarea faptului ca, inainte de a putea sesiza cauzele secrete care anima o fiinta, trebuie sa descoperim aceste cauze in noi insine, sa refacem in noi insine calea de la actiunile noastre la cauzele lor. Sa intelegem modul in care functioneaza inconstientul autoanalizandu-ne.

Extras din „Elemente introductive de teorie si tehnica psihanalitica”,
Rodica Matei, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2004

Un comentariu

Din categoria psihanaliza